Romanian
Tristețea cefalopodelor / Cephalopods’ sadness
POSTED IN contemporary poetry, Romanian February 24, 2024
Tristețea cefalopodelor / Cephalopods’ sadnessAveam 14 ani și îmi plăcea de Silviu. De fiecare dată când acasă era
scandal, ieșeam să duc gunoiul, îmi puneam bluza Puma, fiindcă Silviu era mare
sportiv și juca fotbal la bara de bătut covoare cu frații mei, așa că
am învățat braziliana și foarfeca, să pot fi una dintre ei. Mi-am
julit genunchii de nenumărate ori, am primit mingi dureroase în
sâni, iar într-o zi am stat în poartă și am apărat șutul lui Silviu, care
era printre cei mai buni. Și atunci Silviu m-a observat și m-a vrut
în echipa lui. Și chiar dacă mă durea mâna dreaptă, de simțeam că
mor, m-am făcut că plouă, am ascultat de gândul cel dintâi
și-am continuat să joc, ce mai conta că mi se umflase tot brațul
când Silviu îmi zâmbea în văzul tuturor? Dar acasă gheață, spital,
măi mamă mă, ghips, acasă, măi mamă mă. De mică am crezut că
dragostea are legătură cu suferința, cât de mult poți îndura pentru
celălalt mi se părea singura, adevărata unitate de măsură.
Aveam 17 ani, apoi 20, apoi 23 și dă-i cu umilințe și durere
apoi brusc aveam 28 și copii și dă-i cu terapie și pastile, unii
zic că n-ar ajuta, dar eu sunt de altă părere.Acum sunt în Napoli și nu vreau să-mi amintesc nimic
din toate astea. Poate doar să-ți descriu un pic frumusețea
portului, viermuiala de pe Via Chiaia, forfota Cartierului Spaniol unde am
mâncat caracatiță la tigaie și am plâns cu gândul că mai bine luam atunci
gol și nu înțelegeam totul greșit încă de la început. Cu gândul la fiecare
mini-creier din cele opt tentacule, cu senzația că ceea ce îmi alunecă pe gât
încetișor e durere caramelizată, cu usturoi și oțet de vin roșu, semn că
bucătarul e priceput, știe cum să rafineze tristețea cefalopodelor.
Poate de-asta mi-a și plăcut. Pe ușa de la baia restaurantului,
un poster cu Helena Bonham Carter și Edward Norton ținându-se de mână
în fața exploziilor, cum m-am ținut și eu acum câțiva ani, dar cu
altcineva, la primărie. Ăștia am fi putut fi noi, Silviu, dar n-a fost să fie.
Măi mamă mă.
………………Cephalopod sadness
I was 14 years old and I liked Silviu. Every time there was a fight
at home, I’d go out to take out the trash, I’d put on my Puma blouse, because Silviu was a big
sportsman and played football at the carpet beater with my brothers so
I learned the brazilian and the scissors, so I could be one of them. I
I scrapped my knees countless times, got painful balls in my
breasts, and one day I stood in the goal and defended Silviu’s shot, who
was among the best. And then Silviu noticed me and wanted me
in his team. And even if my right hand hurt so much that I felt like
dying, I shut down, I listened to the first thought
and kept play, what did it matter that my whole arm was swollen
when Silviu was smiling at me in front of everyone? But at home ice, hospital,
dear oh dear, plaster, home, dear oh dear. Since I was little I thought that
love had something to do with suffering, how much you can endure for
the other seemed to me the only, true measure.
I was 17, then 20, then 23, and full on humiliation and pain
then suddenly I was 28 and had children and again full on therapy and pills, some
say it wouldn’t help, but I beg to differ.Now I’m in Naples and I don’t want to remember any
of this. Maybe just to describe to you a bit the harbour’s
beauty, the swarming on Via Chiaia, the hustle and bustle of the Spanish Quarter where
I ate pan-fried octopus and cried thinking that I should have rather taken that goal
and not get it all wrong from the start. Thinking of each
mini-brain of the eight tentacles, with the feeling that what slowly slides down my throat
was caramelized pain, with garlic and red wine vinegar, a sign that
the chef is skilled, he knows how to refine the sadness of cephalopods.
Maybe that’s why I liked it. On the bathroom door of the restaurant,
a poster of Helena Bonham Carter and Edward Norton holding hands
in front of the explosions, as I did a few years ago, but with
someone else, at the City Hall. It could have been us, Silviu, but it wasn’t meant to be.
Dear oh dear.
………………
Ultima matrioșkă / The last matryoshkaSubturată, supraturată, mereu pe minus cu somnul și banii, niciodată suficient de
aproape, o ființă greu de mulțumit, spune drept, știi tu câte trebuie să
înghit zi de zi? Când nu-mi găsesc cuvintele, când calc pe
jucării? Așa că nu-mi vorbi despre răbdare. Calmul nu e o opțiune, deși
am cunoscut fantezia tehnicilor de respirație, am văzut nevoile de bază dispărând în
cascadele de amfetamine și pot sta în poziția lotus mai mult decât poate un bărbat
înăuntru fără să termine. În apartamentul tău ordonat, printre ediții
princeps și ghivece cu bonsai, depresia mea ar fi putut fi cel mult o
chestiune de lifestyle. Niciodată singură, niciodată
sigură pe mine, am ascultat numai ce mi-au spus mâinile, iar mâinile-au zis:
mai stai. Parcă încep să te plac. Ai buze de vestală porno, ești gata
de atac. Dar n-am stat, creierul caută familiarul, iar familiarul meu, pisoiaș,
e cam fucked up.În dormitor, televizorul deschis pe Digi sport, A avut o șansă imensă
îl aud pe comentator și ar fi amuzant, dacă n-ar fi trist,
căci adevărat. O aniversare ratată, spasmele dorințelor
reprimate, rujul nuanța Lady Danger, cam asta e tot ce știi tu despre
mine și poate e mai bine așa. Am așteptat dragostea, iar dragostea a venit
ca un bolid, m-a făcut zob. Și m-am ridicat, mi-am scuturat rochița și m-am dus
repede acasă, să scriu o poezie, fiindcă asta sunt eu. Ultima matrioșkă, aliniată,
alienată. Robotul care-și retează seară de seară
circuitele, dar a doua zi e perfect funcțional. Corpul n-a fost decât un mediu,
trofeul de la final, o geografie a pierderilor. Spațiul Schengen prin care au trecut
fără probleme traume transgeneraționale, hormonii tinereții, atingerile
tale, un sărut demn de cartea recordurilor, văzut dintr-un ozn. Iar tu, Moise
contemporan, ai despărțit sângele în două, mi-ai creat
culoar și privești de pe margine cum mă târăsc spre linia de finiș.
Sunt ultima matrioșkă, cea din care nimic nu mai poate ieși.
În care nu mai încape nimic. Încearcă-mă. Privește-mă.
Niciun picior nu mă poate strivi.
……………….
The last matryoshkaFed up, overtaxed, always short on sleep and money, never close
enough, a hard-to-please being, tell it straight, do you know how much I have to
swallow every day? When I can’t find my words, when I step on
toys? So don’t talk to me about patience. Calm is not an option, though
I’ve known the fancy of breathing techniques, I’ve seen basic needs disappear into
cascades of amphetamines and I can stay in the lotus position longer than a man can stay
inside without finishing. In your tidy apartment, amid the princeps editions
and bonsai pots, my depression might have been a lifestyle issue at best. Never alone, never
sure of myself, I listened only to what my hands told me, and the hands said:
hang on. I’m beginning to like you. You’ve got porn vestal lips, you’re ready
to attack. But I didn’t stay, the brain is looking for the familiar, and my familiar, kitten,
it’s kinda fucked up.In the bedroom, the TV on Digi sports, He had a huge chance
i hear the commentator and it would be funny if it weren’t sad,
because true. A missed anniversary, spasms of reppressed desires
Lady Danger shade lipstick, that’s about all you know of
me and maybe it’s better that way. I waited for love, and love came
like a bolide, it crashed me. And I got up, shook off my little dress and hurried
home, to write a poem, because that’s who I am. The last matryoshka, lined up,
alienated. The robot that severes its circuits night after night,
but it’s fully functional the next day. The body was only a medium,
the trophy at the end, a geography of loss. The Schengen space through which have passed smoothly
transgenerational traumas, the hormones of youth, your touches,
a kiss worthy of Guiness book, seen from a UFO. And you, contemporary Moses,
have split the blood in two, created a lane
for me and watch from the sidelines as I crawl towards the finish line.
I am the last matryoshka, the one from which nothing can come out anymore.
Where nothing fits. Try me. Watch me.
No foot can crush me.……………….
La sfârșitul zilei, inima mea / At the end of the day, my heart
Mai mișto decât filmele mele cu tine nu au cum să fie
decât documentarele despre urși. La fel ca noi, sunt capabili de explozii
de viteză, dar obosesc repede și, prin urmare, se bazează mai mult pe
ambuscadă decât pe urmărire. Dar noi ne mișcăm în reluare, aducem mai
degrabă cu niște pârși, vrem calitate, nu cantitate, lentoare și poate pe final
câteva șoapte care să semene a iubire, gen.
Știm amândoi că n-aș fi avut nicio șansă ca regizor. Regina
scenariilor prăpăstioase, Oscarul pentru cel mai
lacrimogen final, în stare să emoționeze și un gropar.
Te lauzi că știi pe de rost fiecare teritoriu câștigat în beznă și în
clarobscur, în penumbră și în lumina sintetică, chiar dacă pentru asta a
trebuit să ajustezi încontinuu imaginea și sunetul, să scoți un corp mai bun
acolo unde natura a zis nu și nu, dar dă-mi voie să-ți pun o întrebare
ușor patetică, zi drept, ești șoimul meu cel căutat chiar tu,
sau doar un boomer ingenuu?Deprinderile de prădător sunt de obicei transmise puilor de către
mamă. S-a observat că ursoaicele au cel mai agresiv comportament.
Posesive & nemiloase, folosindu-se de masculi ca de un simplu
echipament, pe care la sfârșit îl arunci la deșeuri periculoase.
Cum îmi imaginez și eu că aș fi, bravez mult, o dau pe
glume, și zic că o să fiu bine, dar la sfârșitul zilei,
inima mea nu e Muhammad Ali. Ci mai degrabă o pungă
cu aurolac din care un bărbat frumos și încă tânăr trage pe furiș.
În timp ce eu mă îndrept, târâș-grăpiș spre noaptea asta
rece și fără memorie, ca un pat matrimonial într-un hotel,
să proiectez mai departe filmele mele cu tine,
din care mă smulg greu, ca atunci când furi o bicicletă
și-o iei cu tot cu rastel.
Căldură și structurăOglindă, oglinjoară, cine are cea mai frumoasă
depresie din țară? Sâni lăsați, dar părul bălai,
sunt bună la pat, am și pasiune, și tehnică, de ce mă
tăinuiești ca pe o boală venerică
pe care te prefaci că nu o ai?
Ori ți-a zis mama să nu te-ncurci cu
poetele, ori ai prea multe admiratoare și nu mai
știi cum să jonglezi cu ele, ori poate
nu-ți plac tatuajele mele. Ori nu ești pregătit
pentru ce am eu de oferit: căldură și structură.
Mâncare gătită, informație genetică bună, piele fină.
Mai mult de-atât nu găsești nici la sfânta scriptură.Oglindă, oglinjoară, unde sunt
bărbații de odinioară? Ăia care-ți țin haina să te îmbraci,
te invită la ei acasă, stau cu Freud, statuete
budiste sau lumânări parfumate pe birou, dar
pleacă pnv, dimineața, cu primul metrou ca după o
crimă, nu o noapte de dragoste. Lașitatea lor are ceva
obscen, mai sunt mulți ca ei? Și cum facem să-i ștergem din
antropocen? Stai liniștit, întreb pentru un prieten.Oglindă oglinjoară, cât mai e până la vacanța de vară?
Să-mi etalez corpul lucrat la sală, să prindem salamandre
și să privim cum respiră prin piele, să le sucim gâtul într-o doară, să le
doară, să moară, să piară cum piere fumul, cum se
topește ceara de la fața focului. Să mai simtă și alții cum e să fii
cantitate neglijabilă și neglijată, o sumă mică pe care o pierzi
într-o zi proastă la roata norocului. Un fleac. Eu degeaba mă lamentez și
fac intertexte, poveștile mele despre vindecare, despre coșmarul căruia
o să-i vin de hac, n-au niciun efect, cum Popeye Marinarul nu ne-a
convins pe niciunul dintre noi să mâncăm spanac.Oglindă, oglinjoară, te-ntreb pentru ultima oară.
Ce trebuie să fac pentru puțină liniște, confort
emoțional, imunitate, să nu mă mai simt mereu ca o anomalie
doar pentru că vreau afecțiune de calitate. Sunt pentru tine cel mult un
banc de spus la beție, o medalie într-un teanc, dar te invit la mine-n
hipocamp, acolo unde stochez amintiri și hărți mentale,
să-ți iei jucăriile, instinctul de autoconservare,
promisiunile și plantele ornamentale, jurnalul și să te cari
că m-apuc de renovare.………………..
At the end of the day, my heartOnly documentaries about bears can be cooler than my movies with you.
Like us, they are capable of bursts
of speed, but tire quickly and therefore rely more on
ambush rather than pursuit. But we are moving in slow motion, we’re more like a bunch of dormouses,
we want quality, not quantity, slowness and maybe at the end
a few whispers that resemble love, kindda.
We both know I wouldn’t have stood a chance as a director. The queen
of abysmal scenarios, the Oscar for the most
tearjerking end, able to move even a gravedigger.
You boast that you know by heart every territory won in the dark and in the
chiaroscuro, in penumbra and synthetic light, even if that’s why
you had to constantly adjust the picture and sound, bring out a better body
where nature said no and no, but let me ask you a slightly pathetic question,
be honest, are you my very own most wanted falcon,
or just a naive boomer?Predatory habits are usually passed on to the young by
mother. Female bears have been observed to have the most aggressive behavior.
Possessive & merciless, using males like a simpleton
equipment, which one eventually disposes of as hazardous waste.
As I imagine I would be, I bluff a lot masquerading as
jokes, and i say i’ll be fine, but at the end of the day,
my heart is not muhammad ali. But rather a bag
with aurolac from which a handsome and still young man is stealthily shooting.
While I crawl towards this cold and memoryless night,
like a marriage bed in a hotel,
to further project my films with you,
from which I am hardly pulling myself, like when you steal a bike
and take it with the rack.
Warmth and structureMirror, mirror, on the wall who has the most beautiful
depression of all? Saggy breasts, but golden hair,
I’m good in bed, I have both passion and technique, why
are you hiding me like a venereal disease
that you pretend you don’t have?
Either your mother told you not to mess with
poetess, or you have too many admirers and don’t
know how to juggle them anymore, or maybe
you don’t like my tattoos. Or you’re not ready
for what I have to offer: warmth and structure.
Cooked food, good genetic information, smooth skin.
You can’t find more than that even in the holy scriptures.Mirror, mirror on the wall where are the yesteryear men of all?
Those who hold your coat to put on,
invite you to their home, sit with Freud, Buddhist statuettes
or scented candles on the desk, but
make a low-key exit, in the morning, with the first metro like after o
murder, not a night of love. There is something obscene to their cowardice,
are there more like them? And how do we delete them from
anthropocene? Be cool, I’m asking for a friend.Mirror mirror, on the wall, how long until summer vacation at all?
To show off my body worked at the gym, catch salamanders
and watch them breathe through their skin, twist their necks idly, make them
hurt badly, let them die slyly, to perish like smoke,
as wax melts from the face of fire. Let others feel what it’s like to be
negligible and neglected quantity, a small amount that you lose
on a bad day at the wheel of fortune. A trifle. In vain I lament
and make intertexts, my stories of healing, about the nightmare
that I’ll make an end of, they have no more effect than Popeye the Sailor
convinced any of us to eat spinach.Mirror, mirror, on the wall, I ask you for the last time of all.
What do I have to do for a little peace, emotional comfort,
immunity, to stop always feeling like an anomaly
just because i want quality affection. I am for you at most a
joke to say when drunk, a medal in a pile, but I invite you to my
hippocampus, where I store memories and mental maps,
to take your toys, your self-preservation instinct,
your promises and ornamental plants, the diary and get the hell out
for I start renovating.
Anastasia GAVRILOVICItrad. M. M. Biela
NINSOAREA DIN OCHII TĂI / THE SNOWFALL IN YOUR EYES
POSTED IN contemporary poetry, essays, Romanian January 20, 2024
NINSOAREA DIN OCHII TĂI / THE SNOWFALL IN YOUR EYESIn ochii tăi a început ninsoarea
Şi-n ochii mei apune-o rugăminte,
Când iarna ia în braţe jurăminte
Eu voi fi cerul tău şi vindecarea.Îţi las etern lumina din cuvinte,
În zarea albă cântă neuitarea,
Mai vin zăpezi cerşindu-ne iertarea
Şi-aş vrea să devenim poeme sfinte.Doar cerul printre taine ne priveşte,
Iar temerile noastre au pierit.
În seara asta dorul ne uneşte,Căci noi printre ninsori ne-am regăsit.
În ochii tăi un cer mărturiseşte
Că iarna pentru noi s-a-nveşnicit.
Alexandra MIHALACHE…………………………………….
THE SNOWFALL IN YOUR EYES
In your eyes the snowing has begun
And in my eyes a plea is fading,
When winter holds vows in the making
I’ll be your heaven and your healing one.I leave you everlasting light of words,
Remembrance sings in the horizon pace
More snows are coming begging for our grace
And I’d like holy poems be my chords.Through mysteries only the sky is watching,
And perished our fears and sorrows,
Tonight only the longing binds our matchingFor we retrieved ourselves amidst the snows.
In your eyes a sky is vouching
That our winter stays forever close.
trad. M. M. Biela
poeme inedite: / unpublished poems
POSTED IN Romanian November 5, 2023
poeme inedite: / unpublished poemsAngela MARINESCU, ( 8.07.1941 – 3.11.2023 )
Tu ești pasărea neagră din timpul tristeții
pentru că așa scrie în cărți
eu sînt pasărea neagră din cîmpul tristeții
pentru că așa scrie în cărți
să nu spui că și cartea și viața sînt același lucru
dacă n-ar exista cartea
n-ar exista viața
dacă n-ar exista viața
n-ar exista cartea
Biblia este un nor imens
din care va ploua pînă la sfîrșit
noi sîntem uzi
și apoi ne uscăm
uscați ca iasca
intrăm și ieșim din morminte
mai ales noaptea la ora 12
cînd fantomele ne spun adevărul
adevărul este o plăcere
cît cerul și pămîntul la un loc
pe aici rătăcim
noi plini de limfă și de plăcere
noi plini de limfă și de durere
cretinilor nimic nu este justiție
cretinilor nimic nu este plăcere
cretinilor totul este numai durere
acum cînd părul negru dispare
acum cînd părul pubian reapare
ca iarba peste morminte
*
* *
mătasea neliniştii mele adînci s-a apropiat
inconştient, întîmplător,
de întunericul cel mai dens al nopţii şi al morţii
noaptea îmi mîngîie trupul (oare el primeşte acest dar întunecat şi necunoscut
şi aduce odată cu diamantul negru obscenitatea ultimă?)
şansă pe care nu am ratat-o dar care se întoarce împotriva instinctului de conservare
ştreang rămas în afara noastră, dincolo de rîu, neatins de peştii cenuşii
alerg înspre noi tărîmuri în urma cărora rămîn paşii morţii
moartea – detaşare ultimă, nicicînd dureroasă poate autodistrugătoare
erotism înalt
rude cu buzele sfîşiate şi cu spinarea îndoită de suferinţă
stingere amară a focului locuirii pe acest pămîntpietre şi viermi, scule şi tehnică a puterii, cuprinse între ghearele fiarei pe moarte
curge sînge din gura fiarei şi dintre firele subţiri ale mătăsii mele
mortarul dorinţei
nu mă îngrop, nu-mi bag capul în nămolul ce curge pe dinăuntru
sînge, nămol, pietre şi durere vaginală cînd vine noaptea
cînd vine noaptea încep să mă sugrum
cu mîinile acoperite de pielea mea atinsă de moarte şi de dorinţă
dorinţa de a muri, de a pleca, de a atinge puterea amară a celuilalt
răsfrîngerea neagră a luminii verzi a memoriei vaste şi vechi ce se sufocă încet şi sigur
*
* *ciudată rostogolire de cuie
inima amintindu-mi se simte
lovită
de tine un tînăr cu
sperma ca laptele negru al morții
să plîng apoi să zbor
deasupra unui ținut străin
unde puterea cuvintelor lovește
cuiele creierul sperma părul
și realitatea ta obosită
așa încît își ia altă față altă circumcizie
altă gură
realitatea mea are forma bocancilor Tăi din fier cu ținte
uneori a unui cuțit din oțel
și lacrimile se zbicesc pe malurile
fluviilor monstruoase și pline de
noroi și pe biserica de ceară
din ochii albi ai orbilor*
* *moarte cu ritm
ritm dat dracului
printre negri, peste negri, pentru negri
suflă vîntul noaptea pe drum
noaptea pe drum e un suflu al vitezei muribundului
(dungă pe cer) (nişă în gang).
răscolesc cu gura un gram de apă grea
informaţia încă nu a venit
vino odată, şi scoate tot din mine.
tot conţinutul
numai formă să fiu.
creier.
lichea.
*
* *în spațiul dintre mine și Tine
s-au întîmplat atîtea lucruri
neobișnuite cît semințele de
floarea soarelui vara
pe întuneric
rele unele bune altele
nu pot să le socotesc
mă macină gîndul morții
pe Tine nu Te macină decît
narcisismul dumnezeirii Tale
Te întărește gîndul morții noastre
crești văzînd cu ochii
pe măsura efemerului
si veșnicului nostru sfîrșit
dar s-a mai întîmplat ceva
ce mă doare
ca sabia otrăvită a lui Hamlet
adică sabia care l-a otrăvit pe Hamlet
cît de mult m-am îndrăgostit de Hamlet
cînd aveam 14 ani
vîrsta la care
s-a adăugat tuberculoza mea
de abanos și sînge.
*
* *un avion de luptă loveşte un alt avion de luptă
lupta se dă în biserică
copilul, teribil de inteligent şi de vulgar, pentru că şi el iubeşte viaţa şi urăşte viaţa
gena chinului în limba umflată
cineva mi-a şoptit cineva nevăzut mi-a spus că Bach este obsedat sexual
pentru că este monoton ca un pian ce este programat să cînte singur
monotonia matematicii muzicii nu îmi repugnă
celula de beton armat în care locuiesc
frigul din mine şi frigul din afară se distrug reciproc
frigul împotriva frigului moartea împotriva morţii
viaţa împotriva morţii viaţa împotriva vieţii
un soldat fanatizat şi educat ca un orb împotriva unui imperiu
vena neagră a tăcerii
îmi plac cei care tac cînd sînt desfiguraţi în mijlocul societăţii
atunci se vede instinctul şi conformismul
mi-am zdrobit cuvintele pentru că mi-au fost zdrobiţi plămînii
şi nu am vrut să mi se întîmple acest lucru idiopaticlatră, nu vorbi cu mine, nu aud bine decît
animalele
şi focul
………………….
Poeme inedite: / Unpublished poem:
You are the black bird of the time of sorrow
because it says so in the books
I am the black bird on the field of sorrow
because it says so in the books
don’t say that the book and life are the same thing
if there was no book
there would be no life
if there was no life
there would be no book
The Bible is a huge cloud
from which it will rain until the end
we are wet
and then we dry off
tinder dry
we go in and out of the tombs
especially at midnight
when ghosts tell us the truth
the truth is a pleasure
as heaven and earth together
here we wander
full of lymph and pleasure
full of lymph and pain
to cretins nothing is justice
to cretins nothing is pleasure
to cretins everything is only pain
now that the black hair disappears
now that pubic hair reappears
like grass over graves*
* *
the silk of my deep anxiety
has unconsciously, accidentally, aproached
the densest darkness of night and death
the night caresses my body (does it receive this dark and unknown gift
and brings with it the black diamond the ultimate obscenity?)
a chance that I haven’t miss, but that goes against the instinct of preservation
rope left outside us, beyond the river, untouched by the gray fish
I run towards new lands where the footsteps of death stay behind
death – ultimate detachment, never painful, perhaps self-destructive
high eroticism
relatives with torn lips and backs bent in pain
bitter extinction of the fire of dwelling on this earth
stones and worms, tools and power techniques, caught between the claws of the dying beast
blood flows from the beast’s mouth and from the thin threads of my silk
the plaster of desire
I don’t bury myself, I don’t bury my head in the mud that flows inside
blood, mud, stones and vaginal pain when night comes
when night comes I begin to choke
with my own hands covered by my skin touched by death and desire
the desire to die, to leave, to touch the bitter power of the other
the black reflection of the green light of the vast and old memory that slowly and surely suffocates
*
* *
strange rolling of nails
the heart reminding me feels
struck
by you a young man with
sperm like the black milk of death
to cry then to fly
above a foreign land
where the power of words hits
the nails the brain the sperm the hair
and your tired reality
so that it takes another face another circumcision
another mouth
my reality is in the shape of Your iron boots with spikes
sometimes of a steel knife
and the tears dry on the banks
of monstrous and muddy rivers
and on the waxen church
of the white eyes of the blind
*
* *
death with rhythm
damned rhythm
among blacks, above blacks, for blacks
the wind blows on the road at night
at night on the road there is a breath of the speed of the dying
(stripe on the sky) (niche in the gangway).
I slurp up a gram of heavy water with my mouth
the information has not yet come
come at once, and get it all out of me.
all the content
only form to be.
brain.
scum
*
* *
in the space between me and You
so many unusual things have happened
as the sunflower seeds
in summer
in the dark
bad some good others
I can’t count
I’m consumed with the thought of death
You’re consumed only
with the narcissism of Your divinity
The thought of our death strengthens you
You grow up visibly
according to our ephemeral
and eternal end
but something else has happened
that pains me
Like Hamlet’s poisoned sword
that is the sword that poisoned Hamlet
how much I fell in love with Hamlet
when I was 14
the age
when my tuberculosis
of ebony and blood
was added
*
* *
a fighter jet hits another fighter jet
the battle is in the church
the child, terribly clever and vulgar, because he too loves life and hates life
the torment gene in the swollen tongue
someone whispered to me someone unseen told me that Bach is sexually obsessed
because he’s monotonous like a piano that’s programmed to play itself
the monotony of music’s mathematics does not repel me
the armored concrete cell I live in
the cold inside me and the cold outside destroy each other
the cold against the cold the death against the death
the life against the death the life against the life
a fanatical soldier educated as a blind man against an empire
the black vein of silence
I like those who are silent when they are disfigured in the midst of society
then you see instinct and conformity
I’ve crushed my words because my lungs have been crushed
and I didn’t want this idiopathic thing to happen to mebark, don’t talk to me, I can only hear well
the animals
and the fire
trad. M. M. Biela
Poeme inedite: / Unpublished poem:
POSTED IN Romanian November 5, 2023
Poeme inedite: / Unpublished poem:Angela MARINESCU ( 8.07.1941 – 3.11.2023 )
*
cumplitul tău termen
locuință separată
în absolutul
nostru mic
și, în același timp,
de neconceput
anxietate trasă de doi cai
pe dealul cimitirului din satul
tatălui tău, acolo, în alb, se aude
zgomotul frunzelor găurite de praf*
materie atrofiată ce locuiește în frig
ca o limbă de nisip noaptea
în deșert, atinsă de cuvintele urîte
ale mele și ale celor care apără
trupul ce este lipsit de sănătatea membranelor neuronilor preciși ca umbra
o femeie pedepsită pentru adulter
și frumusețe, îndepărtată
sosește instituția morții
și trece prin ușa lui dumnezeu*
unde stă iubitul meu
este un spațiu unit cu timpul
ca o torță ce arde
înăuntru
fără culorile focului
este doar culoarea intensă a trupului*
ce păcat că sînt femeie
aș vrea să fiu
măcar o oră
sub pămînt
bărbat*
aici, pe fața mea, limbă și dinți incolăciți
de limbă
este gura casei mele
mucoase din petale de mac
numai gură numai vene albastre și roz
numai sînge indepărtat de inimă
sînge plin de literele morții
gura fină a iubirii poeziei
de dincolo de soare
și de alt soare
încă un soare
pînă la soarele autodistrugerii.
Angela MARINESCU
………………
Unpublished poems:*
your terrible term
dwelling apart
in our small
and at the same time,
inconceivable
absolute
anxiety pulled by two horses
on the cemetery hill in your father’s
village, there, in white, the rustle
of leaves pierced by dust*
atrophied matter that dwells in the cold
like a tongue of sand at night
in the desert, touched by the ugly words
of mine and those who defend
the body that is devoid of the health of the membranes of neurons as precise as the shadow
a woman punished for adultery
and beauty, distant
the institution of death arrives
and passes through god’s door*
where my lover lives
is a space united with time
like a burning torch
inside
without the colors of fire
it’s only the intense color of the body
*
what a pity I’m a woman
I wish I were
just for an hour
underground
a man
*
here on my face, tongue and teeth coiled
by the tongue
it is the mouth of my house
mucus from poppy petals
only mouth only blue and pink veins
only blood away from the heart
blood full of the letters of death
the fine mouth of the love of poetry
from beyond the sun
and another sun
yet another sun
until the sun of self-destruction.trad. M. M. Biela
Sufletele mele-s doua / My souls are two
POSTED IN classic poetry, Romanian July 26, 2023
Sufletele mele-s doua / My souls are two
Sufletul mi-e un jucator pe sfoara.
Dar sufletele mele-s doua.
Unul intinde sfoara si o desfasoara
Necontenit, taioasa, vie, noua,
Si celuilalt «ridica-te si du-te»-i spune,
Si celalalt, rinjind i se supune.
Ochii acestuia de fiara sint
Si-l gauresc uitindu-se-n pamint
Si seaca apa si-ard pe sus
Soimii de vii, in zborul din apus.Monstrul din aer poate sa se lase
Purtat in bici pe firul de matase,
Cu talpa lui de piatra si pamint,
Parca purtat si leganat de vint.
Scrisneste.
S-a oprit.
Nu-i dau ragaz.
Biciul meu greu ii cade pe grumaz,
Pe umere, pe pulpe, pe picioare.
Racneste, urla, vrea sa se scoboare.Nu-i nici-o clipa de repaos.
Arunca-te si cazi in haos,
Si ametit, precipitat in el,
Sfarima-ncuietoarea de otel.
Tudor ARGHEZI
……………….
My souls are two
My soul is tightrope walker thru.
But my souls are two.
One stretches out the rope and unwinds it
Unceasingly, sharp, alive, new,
And tells the other “get up and go”,
And the other, grinning, does so.
His eyes are beast-like bound
While watching they are piercing the ground .
And they dry the water and burn in sight
The falcons alive, in their sunset flight.The monster in the air itself could let
Be whipped along the silken thread,
With its sole of stone and clay
As if by wind carried and swayed.
Grinds.
Stops.
I don’t give him a break.
My whip falls heavily on his neck,
his shoulders, his thighs, on his feet.
He roars, he shouts, he wants to descendThere is not a moment of rest or pause
Throw yourself and fall into the chaos,
And dizzy, plunged into havoc,
Shatter and break the steel lock.trad. M. M. Biela
Repetabila povară / The repeatable burden
POSTED IN classic poetry, Romanian July 14, 2023
Repetabila povară / The repeatable burdenCine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.Adrian PAUNESCU
………………
The repeatable burden
Whoever has parents, on this earth not in thought
He still hears in sleep the eyes of the world sob
If we were, if we weren’t, or if we are kind,
Today we get older with our parents in mind.What parents? Some people who no longer can fit
By so many children and so much mistreat
Some crosses, alive yet, breathing harder and shy,
Are these parents of ours who always sigh.What parents? Some people there too, with some dreams
Who painfully know what each penny means.
Whether young or not, as their papers provide,
Doesn’t matter at all, they’ve turned grey and abide.
To see their child land a step higher and deep,
How much work, and torment, and nights with no sleep!
Even now, when I’m writing, as if screaming I’d bear,
I know them, I feel them, suffering somewhere.
We remember of them, after long weeks on hold
Old sons what we are, with our parents old
Did they buy firewood, do they ache in their bone,
Didn’t they die sad in their house alone…
Between them and children is a progeny of dread,
And the shadow of lead of our daily bread.
Whoever has parents, on this earth not in thought
He still hears in sleep the eyes of the world sob
For the hardest to be is of all that exists
Not a child of parents, but a parent of kids.
From the eyes of the world many tears have been wept
But for heavenly flood not enough weeping yet.
Do we still have parents? Do they still children have?
On this earth of crosses to be man not to crave.
By their needs humbled and with their head bowed
In a poor little town, in a village remote,
Even now they are waiting from their elders a sign ,
Or letters from children telling that they are fine,
Like some ghosts they come rarely out to the gates,
Talking only of us like some dear dead fates.
Who has parents alive isn’t lost yet, at last
Who has parents alive he still has a past.
They made us, they raised us, they brought us so far,
Where we have our own children and parents we are.
They may seem annoying, when there’s no more to give,
They may get on our nerves, that is the narrative.
Either blind, either deaf, either slow on their lane,
Either it takes too long to tell them and explain,
Hunch-backed and stooping like carrying a cross,
They ask if you know of a hospital boss.
Don’t you feel a deep, strange pity at all
For they can’t do a thing by themselves anymore?
That you feel them as burden and they know that it’s true,
And they look at you as if they’d beg of you…
We still have a short time to bear and to shrine
On our conscience the burden of this sacred decline
After that under skies we shall be very freed,
There will be less of those who don’t have and who need.
And someday the time comes when feel it we shall
That a burden we are for our children as well,
And only at a sad and not a distant day ,
When we’ll know with despair news not known today,
We’ll get why the children so soon do forget,
And they see not an eye in the world cry regret,
Why throughout the earth there is still no flood,
Even though it’s been raining, even though it has snowed,
Even though the world where as parents we’re trying,
For an eternity has been shaken by crying.
TO MY FATHER, rest in peace…
trad. M. M. Biela
N-AI TU / YOU HAVE NOT
POSTED IN Romanian March 5, 2023
N-AI TU / YOU HAVE NOT
N-ai tu cai zburați în Lună,
Câte ziduri cresc în mine,
Câte antipământene
Vise pierd, să te privesc,
Nici mansarde mâzgălite
De atâta dor de tine,
Câtă stradă bat aiurea,
Tot sperând să te-ntâlnesc,N-ai tu vină, câtă lege
Mă condamnă la uitare
Când îți scriu prin parcuri versuri
Pe vreo scoarță de copac,
Și nici sfinți pierduți în stihul
Unei cărți cu dor și doare,
Rătăcită sub cămașa
Unui anticar sarac
Ce visează, de o viață,
Doar perechea ta de brațe
Că l-ar strânge în căderea
De la vreun etaj pustiu…N-ai tu poezie-n tine,
Câtă simt, de când te știu!Mugur DUMITRIU
……………………………….YOU HAVE NOT
You have not to moon flown horses ,
For the many walls inside me,
For the anti-earthly musings
That I lose, to look at you,
Nor attics scribbled with longing
for the you that only I see,
For the senseless streets that I walk,
Still hoping to meet you thru.You have no guilt, for the much law
That condemns me to oblivion
When through parks I write you poems
On some tree bark, any tree
And no saints lost into stanza
Of a book with pain and longing,
Lost under the shirt of some poor
Antiquarian’s esprit
Who is dreaming, for a lifetime,
That your pair of arms would catch him
As he falls from some deserted,
Empty floor… you do not do.You have no poems inside you,
As I feel, since I’ve known you!trad. M. M. Biela
RONDELUL TAU / YOUR RONDEL
POSTED IN Romanian March 5, 2023
RONDELUL TAU / YOUR RONDEL
Și arzi și te-ndoiești și crezi,
te frângi și iarăși dai semințe,
între miresme și căințe,
între ispite și zăpezi.Și urci din bezne în credințe
și cazi în noapte din amiezi.
Și arzi și te-ndoiești și crezi,
te frângi și iarăși dai semințe,Și-ți faci din patimă velințe,
te surpi, te-ntuneci, sângerezi,
și fulgeri iar de năzuințe…
Te frângi și iarăși dai semințe,
și arzi și te-ndoiești și crezi.Radu GYR
…………………………………….
YOUR RONDEL
You burn and doubt and you believe,
you break and then you germinate,
between fragrances and some griefs,
between temptations and snow fate.You climb from darkness into faith
and from noon into night fall straight .
You burn and doubt and you believe,
you break and then you germinate,From passion you make coverlet,
you crumble, darken and you bleed,
and flash again so passionate
you break and then you germinate,And burn, and doubt and then believe.
trad. M. M. Biela
N-AI TU / YOU HAVE NOT
POSTED IN Romanian February 25, 2023
N-AI TU / YOU HAVE NOTN-ai tu ploaie strânsă-n ceruri
Câte brațe ard în mine
Într-o anti-mbrățișare
Spulberată când și când
De năvoadele absurde
Ale unui lup-de-mare
Navigând la întâmplare
Între suflet și pământ,
N-ai tu nori bătuți de vânturi
Câte aripi dor în mine
Atârnând de omoplații
Unui zeu fără statui,
Nici vreo carte rătăcită
Printre pozele cu tine
Pe o bancă,
Pe o stradă,
În orașul nu-știu-cui…
N-ai tu…
… Că-s al Nimănui!
Mugur DUMITRIU………………………………
YOU HAVE NOT
You have not the rain in heavens
For the arms that burn within me
In an anti-hug enfolded
that is shattered now and then
By the fishing nets with no sense
Of some left to chance sea wolfer
Sailing haphazardly spirit
Between soul and earth, again
You have not some windswept cloudings
For the wings that ache within me
Hanging from the shoulder blades of
Some god without statues, thus
Nor some lost book that is misplaced
Among pictures of your presence
On some bench,
on some street maybe
in some town unknown to us …
You don’t have…
… for I’m No One’s!trad. M. M. Biela
Sunt o cometă / I am a comet
POSTED IN Romanian September 17, 2022
Sunt o cometă / I am a comet
Sunt o cometă. Oriunde m-aș duce, fiul meu
se ține după mine. Dâra pe care o lăsăm noi e de
lapte și disperare. Lacrimi nu: lacrimile nu ar avea cum să curgă
fără să-l rănească, asemenea lacrimilor astronauților care,
în lipsa gravitației, părăsesc ochiul sub forma unor biluțe și încep să
plutească în jur, izbindu-se de obiecte.De când ai plecat, înaintez anevoios printre roboți
de bucătărie făcuți după chipul și asemănarea
noastră: câteva smucituri, efort și vibrație, apoi rămân multă vreme
calzi, pradă celui mai pur abandon. Beau pe ascuns, uneori înainte
să culc copiii, alteori după, beau ca să
uit că mi-e rușine că fac asta, cum spunea cineva, deși am
învățat între timp că rușinea, la fel ca vina, sunt
emoții sociale. Un construct.Mai ții minte ploaia aia nebună, de sfârșit de lume, cu
trăznete și grindină căzând frenetic, ca niște ouă
aruncate cu ură peste marginea cuibului?
În momente ca alea, mamaie ar fi aprins candela de la Înviere,
să treacă primejdia. Plouă din nou, aplecați deasupra pieselor multicolore,
mamă, tată, fiu, construim un oraș în miniatură, cu poduri și drumulețe
întortocheate, tuneluri, șine de tramvai și bicicliști de lemn.
Din când în când, umerii
ni se ciocnesc ca sticlele într-o navetă de bere, aproape dureros, aproape
erotic. Aici e locul în care am iubit, aici e peronul de pe care am
vrut să, aici
tinerețea și marile speranțe de la 20 de ani, când totul e
Cuba Libre & anxietate. Aici e casa din care nu am mai plecat.
Fiindcă am venit să clădesc. Și clădesc.Iată-ne, la jumătatea distanței dintre burnout și fericire, aplecați
deasupra unui București de jucărie, compulsiile noastre s-au schimbat.Ceea ce dărâmă din greșeală Emanuel
noi reconstruim în urma lui, cu o viteză
uluitoare, încât până se întoarce el cu fața, totul e la loc cum era.
Ca și cum ne-ar fi frică să îl lăsăm să vadă lucruri
prăbușite, oameni puși la pământ.Și dacă nu ne putem pune la adăpost de lucrurile care
distrug așezările umane?
În insulele Galapagos există o roșie ale cărei semințe nu încolțesc
decât dacă au trecut prin tubul digestiv al unei
broaște țestoase uriașe. Gândește-te în felul ăsta la depresie,
la anii ăștia de tranzacții eșuate, în care am ajuns la capătul puterilor,
la capătul internetului. Sau la ziua aia de vară când, pe DN 10,
nu am fi avut cum să nu trecem și noi peste
toți câinii striviți pe asfaltul încins
fără să provocăm ceva și mai rău.Știu, m-ai rugat să nu-ți mai pun atâtea întrebări.
Și totuși ce facem noi aici, în lumina ecranelor, în zarva
micuță a corpurilor jucându-se?
Transfer de informații? Iubire? Stâlpi de susținere într-o
arhitectură a fricii?Aici e acasă. Ultima frontieră. Locul unde
râsetele noastre se împletesc, unde dragostea e mai mare
decât Catedrala Mântuirii Neamului.
Unde de atâtea ori ne-am strâns tare în brațe ca și cum de asta ar fi
depins ceva
saturația fotografiei sub platani speranța de viață a tucanilor
finalul poveștii depresurizarea cabineiși am adormit gândindu-ne la bani.
Anastasia GAVRILOVICI
…………………………
I am a comet. Wherever I go, my son
follows. The trail we leave is
of milk and despair. No tears: tears could not flow
without hurting him, like the tears of the astronauts who,
in the absence of gravity, leave the eye in the form of little balls and start
floating around, bumping into objects.Since you left, I trudge through kitchen robots
made in our image and likeness:
a few tugs, effort and vibration, then they remain warm
for a long time, prey to the purest abandon. I drink on the sly,
sometimes before I put the kids to bed, sometimes after, I drink to
forget that I’m ashamed of doing it, as someone said, though I’ve
learned in the meantime that shame, like guilt, are
social emotions. A construct.Remember that crazy, end-of-the-world rain with
thunder and hail falling frantically like eggs
thrown hatefully over the edge of the nest?
At times like that, Grandma would light the Resurrection candle,
to make the danger pass. It’s raining again, hunched over the multicolored pieces,
mother, father, son, we build a miniature city with bridges and
winding roads, tunnels, tram tracks and wooden cyclists.
From time to time, our shoulders
collide like bottles in a beer shuttle, almost painfully, almost
erotically. Here is the place where we loved, here is the platform from which I
I wanted to, here
the youth and great hopes of the 20s, when everything is
Cuba Libre & anxiety. Here is the home I’ve never left.
Because I came to build. And I’m building.Here we are, halfway between burnout and happiness, hunched over
a toy Bucharest, our compulsions changed.What Emanuel accidentally knocks down
we rebuild after him, with an amazing speed
that by the time he turns his face, everything is back to the way it was.
As if we were afraid to let him see things
crumbled, people knocked down.And if we can’t get away from the things that
destroy human settlements?
In the Galapagos Islands there is a tomato whose seeds do not sprout
unless it has passed through the digestive tract of a
giant tortoise. Think of depression this way,
of all those years of failed transactions, of being at the end of our rope,
at the end of the Internet. Or that summer day on the Route 10,
when we couldn’t help but run over
all the dogs squashed on the hot asphalt
without causing something even worse.I know, you asked me not to ask you so many more questions.
And yet what are we doing here, in the glare of the screens, in the miniature hustle and bustle
of bodies playing?
Information transfer? Love? Pillars of support in a
architecture of fear?This is home. The final frontier. The place where
our laughter intertwines, where love is greatest
than the Cathedral of the Nation’s Salvation.
Where so many times we’ve held each other tight as if something
depended on it
the saturation of the photo under the platans the life expectancy of toucans
the end of the story cabin depressurizationand we fell asleep thinking about money.
trad. M. M. Biela
