classic poetry
MARRIAGE / CASATORIE
POSTED IN classic poetry April 26, 2022
MARRIAGE / CASATORIEThis institution,
perhaps one should say enterprise
out of respect for which
one says one need not change one’s mind
about a thing one has believed in,
requiring public promises
of one’s intention
to fulfill a private obligation:
I wonder what Adam and Eve
think of it by this time,
this firegilt steel
alive with goldenness;
how bright it shows —
“of circular traditions and impostures,
committing many spoils,”
requiring all one’s criminal ingenuity
to avoid!
Psychology which explains everything
explains nothing
and we are still in doubt.
Eve: beautiful woman —
I have seen her
when she was so handsome
she gave me a start,
able to write simultaneously
in three languages —
English, German and French
and talk in the meantime;
equally positive in demanding a commotion
and in stipulating quiet:
“I should like to be alone;”
to which the visitor replies,
“I should like to be alone;
why not be alone together?”
Below the incandescent stars
below the incandescent fruit,
the strange experience of beauty;
its existence is too much;
it tears one to pieces
and each fresh wave of consciousness
is poison.
“See her, see her in this common world,”
the central flaw
in that first crystal-fine experiment,
this amalgamation which can never be more
than an interesting possibility,
describing it
as “that strange paradise
unlike flesh, gold, or stately buildings,
the choicest piece of my life:
the heart rising
in its estate of peace
as a boat rises
with the rising of the water;”
constrained in speaking of the serpent —
that shed snakeskin in the history of politeness
not to be returned to again —
that invaluable accident
exonerating Adam.
And he has beauty also;
it’s distressing — the O thou
to whom, from whom,
without whom nothing — Adam;
“something feline,
something colubrine” — how true!
a crouching mythological monster
in that Persian miniature of emerald mines,
raw silk — ivory white, snow white,
oyster white and six others —
that paddock full of leopards and giraffes —
long lemonyellow bodies
sown with trapezoids of blue.
Alive with words,
vibrating like a cymbal
touched before it has been struck,
he has prophesied correctly —
the industrious waterfall,
“the speedy stream
which violently bears all before it,
at one time silent as the air
and now as powerful as the wind.”
“Treading chasms
on the uncertain footing of a spear,”
forgetting that there is in woman
a quality of mind
which is an instinctive manifestation
is unsafe,
he goes on speaking
in a formal, customary strain
of “past states,” the present state,
seals, promises,
the evil one suffered,
the good one enjoys,
hell, heaven,
everything convenient
to promote one’s joy.”
There is in him a state of mind
by force of which,
perceiving what it was not
intended that he should,
“he experiences a solemn joy
in seeing that he has become an idol.”
Plagued by the nightingale
in the new leaves,
with its silence —
not its silence but its silences,
he says of it:
“It clothes me with a shirt of fire.”
“He dares not clap his hands
to make it go on
lest it should fly off;
if he does nothing, it will sleep;
if he cries out, it will not understand.”
Unnerved by the nightingale
and dazzled by the apple,
impelled by “the illusion of a fire
effectual to extinguish fire,”
compared with which
the shining of the earth
is but deformity — a fire
“as high as deep as bright as broad
as long as life itself,”
he stumbles over marriage,
“a very trivial object indeed”
to have destroyed the attitude
in which he stood —
the ease of the philosopher
unfathered by a woman.
Unhelpful Hymen!
“a kind of overgrown cupid”
reduced to insignificance
by the mechanical advertising
parading as involuntary comment,
by that experiment of Adam’s
with ways out but no way in —
the ritual of marriage,
augmenting all its lavishness;
its fiddle-head ferns,
lotus flowers, opuntias, white dromedaries,
its hippopotamus —
nose and mouth combined
in one magnificent hopper,
“the crested screamer —
that huge bird almost a lizard,”
its snake and the potent apple.
He tells us
that “for love
that will gaze an eagle blind,
that is like a Hercules
climbing the trees
in the garden of the Hesperides,
from forty-five to seventy
is the best age,”
commending it
as a fine art, as an experiment,
a duty or as merely recreation.
One must not call him ruffian
nor friction a calamity —
the fight to be affectionate:
“no truth can be fully known
until it has been tried
by the tooth of disputation.”
The blue panther with black eyes,
the basalt panther with blue eyes,
entirely graceful —
one must give them the path —
the black obsidian Diana
who “darkeneth her countenance
as a bear doth,
causing her husband to sigh,”
the spiked hand
that has an affection for one
and proves it to the bone,
impatient to assure you
that impatience is the mark of independence
not of bondage.
“Married people often look that way” —
“seldom and cold, up and down,
mixed and malarial
with a good day and bad.”
“When do we feed?”
We occidentals are so unemotional,
we quarrel as we feed;
one’s self is quite lost,
the irony preserved
in “the Ahasuerus tête à tête banquet”
with its “good monster, lead the way,”
with little laughter
and munificence of humor
in that quixotic atmosphere of frankness
in which “Four o’clock does not exist
but at five o’clock
the ladies in their imperious humility
are ready to receive you”;
in which experience attests
that men have power
and sometimes one is made to feel it.
He says, “what monarch would not blush
to have a wife
with hair like a shaving-brush?
The fact of woman
is not `the sound of the flute
but every poison.’”
She says, “`Men are monopolists
of stars, garters, buttons
and other shining baubles’ —
unfit to be the guardians
of another person’s happiness.”
He says, “These mummies
must be handled carefully —
`the crumbs from a lion’s meal,
a couple of shins and the bit of an ear’;
turn to the letter M
and you will find
that `a wife is a coffin,’
that severe object
with the pleasing geometry
stipulating space and not people,
refusing to be buried
and uniquely disappointing,
revengefully wrought in the attitude
of an adoring child
to a distinguished parent.”
She says, “This butterfly,
this waterfly, this nomad
that has `proposed
to settle on my hand for life.’ —
What can one do with it?
There must have been more time
in Shakespeare’s day
to sit and watch a play.
You know so many artists are fools.”
He says, “You know so many fools
who are not artists.”
The fact forgot
that “some have merely rights
while some have obligations,”
he loves himself so much,
he can permit himself
no rival in that love.
She loves herself so much,
she cannot see herself enough —
a statuette of ivory on ivory,
the logical last touch
to an expansive splendor
earned as wages for work done:
one is not rich but poor
when one can always seem so right.
What can one do for them —
these savages
condemned to disaffect
all those who are not visionaries
alert to undertake the silly task
of making people noble?
This model of petrine fidelity
who “leaves her peaceful husband
only because she has seen enough of him” —
that orator reminding you,
“I am yours to command.”
“Everything to do with love is mystery;
it is more than a day’s work
to investigate this science.”
One sees that it is rare —
that striking grasp of opposites
opposed each to the other, not to unity,
which in cycloid inclusiveness
has dwarfed the demonstration
of Columbus with the egg —
a triumph of simplicity —
that charitive Euroclydon
of frightening disinterestedness
which the world hates,
admitting:
“I am such a cow,
if I had a sorrow,
I should feel it a long time;
I am not one of those
who have a great sorrow
in the morning
and a great joy at noon;”
which says: “I have encountered it
among those unpretentious
protegés of wisdom,
where seeming to parade
as the debater and the Roman,
the statesmanship
of an archaic Daniel Webster
persists to their simplicity of temper
as the essence of the matter:
`Liberty and union
now and forever;’
the book on the writing-table;
the hand in the breast-pocket.”MARIANNE MOORE
……………….
CĂSĂTORIEAceastă instituție,
poate ar trebui să spunem întreprindere
din respect pentru
ce se spune că nu trebuie să te răzgândesti
in legatura cu un lucru în care ai crezut,
cerând promisiuni publice
ale intenţiei cuiva
de a îndeplini o obligație privată:
Mă întreb ce gandesc Adam și Eva
despre asta acum,
despre acest oțel de foc
viu si auriu;
cât de strălucitor arată —
„de tradiții circulare și imposturi,
comitând multe daune,’
necesitând toată ingeniozitatea criminală a cuiva
spre a fi evitat!
Psihologia care explică totul
nu explica nimic
si inca suntem in indoiala.
Eva: femeie frumoasa…
Am văzut-o
când era atât de frumoasă
incat m-a facut sa tresar,
capabila să scrie simultan
în trei limbi —
engleză, germană și franceză
si sa vorbeasca in acelasi timp;
liniara în a cere zgomot
si a impune incet:
“Aş vrea să fiu singura;”
la care vizitatorul răspunde,
“Aş vrea să fiu singur;
de ce să nu fim singuri împreună?
Sub stelele incandescente
sub fructul incandescent,
ciudata experiență a frumuseții;
existența sa e prea mult;
ne sfâșie în bucăți
și fiecare proaspăt val de conștiință
este otrava.
“Vezi-o, vezi-o în această lume comună,
defectul central
în acel prim experiment de cristal,
acest amalgam care nu poate fi niciodată mai mult
decât o posibilitate interesantă,
descriind-o
ca fiind “acel paradis ciudat
care nu seamănă cu carnea, aurul sau clădirile mărețe,
cea mai bună bucată din viața mea:
inima care se ridică
în starea sa de pace
așa cum se ridică o barcă
odată cu creșterea apei;
constrânsa să vorbească despre șarpe…
acea piele de șarpe lepadata în istoria politeții.
pentru a nu se mai întoarce la ea…
acel accident neprețuit
care l-a exonerat pe Adam.
Și are și frumusețe;
este dureros – O tu
la cine, de la cine,
fără de care nimic — Adam;
‘ceva felin,
ceva colubrin” — cât de adevărat!
un monstru mitologic ghemuit
în acea miniatură persană a minelor de smarald,
mătase brută… alb ca fildeșul, alb ca zăpada,
alb de stridii și alte șase…
acel padoc plin de leoparzi și girafe…
corpuri lungi și galbene ca lămâia.
semănate cu trapezuri de albastru.
Trăind cu vorbe,
vibrând ca un țambal
atins înainte de a fi lovit,
el a profețit corect…
cascada harnică,
“pârâul iute
care poartă cu violență totul în trecerea sa,
la un moment dat tăcut ca aerul
iar acum la fel de puternic ca vântul”.
“Călătorind prin abisuri
pe piciorul nesigur al unei sulițe,”
uitând că există în femeie
o calitate a minții
care este o manifestare instinctivă
este nesigur,
el continuă să vorbească
într-un ton formal, obișnuit.
despre “stări trecute”, despre starea prezentă,
peceți, promisiuni,
răul suferit,
binele de care se bucură cineva,
iadul, raiul,
tot ceea ce poate
favoriza bucuria cuiva.
Există în el o stare de spirit
prin forța căreia,
percepând ceea ce nu era
intenționat ca el să facă,
“el experimentează o bucurie solemnă
văzând că a devenit un idol”.
Chinuit de privighetoarea
din frunzele noi,
cu tăcerea ei…
nu tăcerea ei, ci tăcerile ei,
el spune despre ea:
“Mă îmbracă cu o cămașă de foc.
“Nu îndrăznește să bată din palme
pentru a o face să meargă
ca nu cumva sa zboare;
dacă nu face nimic, va dormi;
dacă strigă, nu va înțelege.
Nedumerit de privighetoare
și amețit de măr,
împins de “iluzia unui foc
eficace pentru a stinge focul”.
în comparație cu care
strălucirea pământului
nu este decât o deformare – un foc
“la fel de înalt, de adânc, de luminos, de larg
de lung ca viața însăși”.
el se împiedică de căsătorie,
“un obiect foarte banal, într-adevăr
să fi distrus atitudinea
în care se afla…
ușurința filosofului
neconceput de o femeie.
Hymen nefolositor!
“un fel de Cupidon supradimensionat
redus la nesemnificație
de publicitatea mecanică
defiland precum comentariu involuntar,
de acel experiment al lui Adam
cu căi de ieșire, dar fără cale de intrare…
ritualul căsătoriei,
sporind toată somptuozitatea sa;
ferigile sale cu cap de vioară,
flori de lotus, opuntias, dromaderi albi,
hipopotamul sau…
nas și gură combinate
într-un singur hopper magnific,
“țipătorul cu creastă…
acea pasăre uriașă aproape o șopârlă,’
șarpele său și mărul puternic.
El ne spune
că ” pentru dragostea
care va privi un vultur orb,
care este ca un Hercule
cațărăndu-se prin copaci
în grădina Hesperidelor,
de la patruzeci și cinci la șaptezeci de ani
este cea mai bună vârstă,
laudând-o
ca pe o artă frumoasă, ca pe un experiment,
o datorie sau ca simplă recreație.
Nu trebuie să-l numim bruta
nici fricțiunea un dezastru…
lupta să fie afectuoasă:
“nici un adevăr nu poate fi cunoscut pe deplin
până când nu a fost încercat
de dintele disputei’.
Pantera albastră cu ochi negri,
pantera de bazalt cu ochi albaștri,
în întregime grațioasă…
trebuie să le lăsăm calea…
Diana de obsidian negru
care “își întunecă chipul
așa cum face un urs,
făcându-si soțul să suspine”.
mâna țepoasa
care are o afecțiune pentru unul
și o dovedește până la epuizare,
nerăbdătoare să te asigure
că nerăbdarea este semnul independenței
și nu al robiei.
“Oamenii căsătoriți arată adesea așa”…
‘rar și rece, în sus și în jos,
amestecat și maladiv
cu o zi bună și una rea’.
‘Când ne hrănim?’
Noi, occidentalii, suntem atât de lipsiți de emoții,
ne certăm în timp ce ne hrănim;
sinele cuiva este destul de pierdut,
ironia este păstrată.
în “banchetul lui Ahasuerus tête à tête”.
cu al său “monstru bun, deschide drumul”.
cu râs putin
și umor din plin
în acea atmosferă quijotescă de franchețe
în care “Ora patru nu există”.
dar la ora cinci
doamnele în umilința lor imperioasă
sunt gata să te primească”;
în care experiența atestă
că bărbații au putere
și, uneori, cineva este făcut să o simtă.
El spune: “ce monarh nu ar roși
să aibă o soție
cu părul ca o perie de ras?
Faptul că femeia
nu este “sunetul flautului
ci orice otravă.”
Ea spune: “Bărbații sunt monopoliști
de stele, jartiere, nasturi
și de alte podoabe strălucitoare”…
nepotriviți pentru a fi gardienii
fericirii unei alte persoane.
El spune: “Aceste mumii
trebuie tratate cu grijă…
“firimiturile de la masa unui leu”,
câteva glezne și o bucată de ureche”;
treci la litera M
și vei găsi
că “o soție este un sicriu”.
acel obiect sever
cu o geometrie plăcută
care stipulează spațiul și nu oamenii,
refuzând să fie îngropata
și în mod unic dezamăgitor,
răzbunător forjata în atitudinea
unui copil adorator
față de un părinte distins”.
Ea spune: “Acest fluture,
acest fluture de apă, acest nomad
care a “propus
să se așeze pe mâna mea pe viață.” —
Ce poti face cu el?
Trebuie să fi fost mai mult timp
pe vremea lui Shakespeare
să stai și să te uiți la o piesă.
Știi ca atât de mulți artiști sunt neghiobi.
El spune, “Știi atât de mulți neghiobi
care nu sunt artiști”.
Faptul a uitat
că “unii au doar drepturi
în timp ce unii au obligații”.
se iubește atât de mult pe el însuși,
incat nu își poate permite
rival în această iubire.
Ea se iubește atât de mult,
incat nu se poate vedea suficient de mult…
o statuetă de fildeș pe fildeș,
ultima atingere logică
la o splendoare expansivă
câștigată ca salariu pentru munca depusă:
Cineva nu-i bogat, ci sărac.
când poate părea întotdeauna atât de corect.
Ce se poate face pentru ei…
acești sălbatici
condamnați sa dezarmeze
pe toți cei care nu sunt vizionari
gata sa isi asume sarcina prostească
de a face oamenii nobili?
Acest model de fidelitate petrină
care “își părăsește soțul pașnic
doar pentru că a văzut destul din el”…
acel orator care îți amintește,
“Sunt al tău sa poruncesti.
‘Tot ceea ce are legătură cu dragostea este un mister;
este mai mult decât o zi de muncă
să cercetezi această știință.
Se vede că este rar…
această uimitoare pricepere a contrariilor
opuse unul celuilalt, nu intregului,
care, în incluziune cicloida
a eclipsat demonstrația
lui Columb cu oul…
un triumf al simplității…
acel caritabil Euroclydon
de un dezinteres înspăimântător
pe care lumea îl urăște,
recunoscând:“Sunt așa o vacă.
dacă aș avea o tristețe,
aș simți-o mult timp;
Nu sunt unul dintre acei
care au o mare tristețe
dimineața.
și o mare bucurie la prânz;
care spun: “Am întâlnit-o
printre cei nepretențiosi
protejați ai înțelepciunii,
unde, părând sa defileze
ca orator și Roman,
guvernarea
unui arhaic Daniel Webster
persistă in simplitatea lor temperamentala
ca esență a problemei:`Libertate și uniune
acum și pentru totdeauna;cartea pe masa de scris;
mâna în buzunarul de la piept.trad. M. M. Biela
AFFIRMATION / AFIRMATIE
POSTED IN classic poetry, translated English-Romanian November 1, 2021
AFFIRMATION / AFIRMATIETo grow old is to lose everything.
Aging, everybody knows it.
Even when we are young,
we glimpse it sometimes, and nod our heads
when a grandfather dies.
Then we row for years on the midsummer
pond, ignorant and content. But a marriage,
that began without harm, scatters
into debris on the shore,
and a friend from school drops
cold on a rocky strand.
If a new love carries us
past middle age, our wife will die
at her strongest and most beautiful.
New women come and go. All go.
The pretty lover who announces
that she is temporary
is temporary. The bold woman,
middle-aged against our old age,
sinks under an anxiety she cannot withstand.
Another friend of decades estranges himself
in words that pollute thirty years.
Let us stifle under mud at the pond’s edge
and affirm that it is fitting
and delicious to lose everything.
Donald Hall
………………..
AFIRMATIEA îmbătrâni înseamnă a pierde totul.
Îmbătrânirea, toată lumea o știe.
Chiar și când suntem tineri,
o intrezărim uneori și dam din cap
când moare un bunic.
Apoi, vâslim ani de zile pe iazul miezului verii
ignoranti și multumiti. Dar o căsnicie,
începuta fără răutate, se risipeste
în resturi pe tarm,
iar un prieten din școală cade
rece pe un mal stâncos.
Dacă o nouă iubire ne poarta
dincolo de varsta mijlocie, soția va muri
cand se va simti cea mai puternică și mai frumoasă.
Femei noi vin și pleacă. Toate pleaca.
Iubita draguta care anunta
că este vremelnica
este vremelnica. Femeia îndrăzneață,
de vârstă mijlocie fata de bătrânețea noastra,
se scufundă intr-o anxietate pe care n-o poate suporta.
Un alt prieten de zeci de ani se înstrăinează
în cuvinte care poluează treizeci de ani.
Să ne înăbușim sub noroi la marginea iazului
și sa afirmăm că este
potrivit și delicios să pierdem totul.
traducere, Maria Magdalena Biela
SI TÚ ME OLVIDAS / DACĂ MĂ VEI UITA / IF YOU FORGET ME
POSTED IN classic poetry, translated Spanish-English, translated Spanish-Romanian September 26, 2021
SI TÚ ME OLVIDAS / DACĂ MĂ VEI UITA / IF YOU FORGET ME
Quiero que sepas
una cosa.Tú sabes cómo es esto:
si miro
la luna de cristal, la rama roja
del lento otoño en mi ventana,
si toco
junto al fuego
la impalpable ceniza
o el arrugado cuerpo de la leña,
todo me lleva a ti,
como si todo lo que existe,
aromas, luz, metales,
fueran pequeños barcos que navegan
hacia las islas tuyas que me aguardan.Ahora bien,
si poco a poco dejas de quererme
dejaré de quererte poco a poco.Si de pronto
me olvidas
no me busques,
que ya te habré olvidado.Si consideras largo y loco
el viento de banderas
que pasa por mi vida
y te decides
a dejarme a la orilla
del corazón en que tengo raíces,
piensa
que en ese día,
a esa hora
levantaré los brazos
y saldrán mis raíces
a buscar otra tierra.Pero
si cada día,
cada hora
sientes que a mí estás destinada
con dulzura implacable.
Si cada día sube
una flor a tus labios a buscarme,
ay amor mío, ay mía,
en mí todo ese fuego se repite,
en mí nada se apaga ni se olvida,
mi amor se nutre de tu amor, amada,
y mientras vivas estará en tus brazos
sin salir de los míos.
PABLO NERUDA
………………………
DACA MA VEI UITA
Vreau să știi
un lucru.Știi cum este e:
dacă mă uit
luna de cristal, ramura roșie
a toamnei lente la fereastra mea,
dacă ating
lângă foc
cenușa impalpabilă
sau corpul ridat al lemnului,
totul mă duce spre tine,
de parcă tot ce există,
arome, lumina, metale,
au fost barci mici care navigheaza
spre insulele tale care mă așteaptă.In orice caz,
dacă încetul cu încetul încetezi să mă mai iubești
Voi înceta să te iubesc puțin câte puțin.Dacă brusc
m-ai uitat
nu ma cauta,
căci te voi fi uitat deja.Dacă tu consideri lung și nebun
vântul steagurilor
ce trece în viața mea
si hotarasti
să mă lasi pe malul
inimii în care am rădăcini,
tine minte
că în acea zi,
în acel moment
imi voi ridica brațele
iar rădăcinile mele vor porni
să caute un alt pământ.Dar
dacă în fiecare zi,
in fiecare ora
simți că ești destinată mie
cu dulceață implacabilă.
dacă-n fiecare zi o floare urca
pana la buzele tale să mă caute,
ah, iubirea mea, a mea,
în mine tot acel foc se repetă,
nimic din mine nu-i stins nici uitat,
iubirea-mi se hrănește din a ta, iubito,
și-atat cat vei trai va fi-n brațele tale
făr-a le parasi pe-ale mele.…………………………………..
IF YOU FORGET ME
I want you to know
one thing.You know how it is:
if I look
at the crystal moon, at the red branch
of the slow autumn at my window,
if I touch
by the fire
the impalpable ash
or the wrinkled body of the wood,
everything leads me to you,
as if everything that exists,
aromas, light, metals,
were little boats that sail
toward those isles of yours that await me.Well, now,
if little by little you stop loving me
I’ll stop loving you little by little.If suddenly
you forget me
don’t look for me,
for I’ll have already forgotten you.If you consider long and mad,
the wind of banners
that passes through my life,
and you decide
to leave me at the shore
of the heart where I have roots,
remember
that on that day,
at that hour,
I shall raise my arms
and my roots will set off
to seek another land.But
if each day,
each hour,
you feel that you are destined for me
with implacable sweetness,
if each day a flower
rises to your lips to look for me,
ah my love, ah my own,
in me all that fire repeats itself,
in me nothing is extinguished or forgotten,
my love feeds on your love, beloved,
and as long as you live it will be in your arms
without leaving mine.
translation, Maria Magdalena Biela
Cantecul nebunului / The fool’s song
POSTED IN classic poetry, translated Romanian-English August 26, 2021
Cantecul nebunului / The fool’s songEi sunt cuminti…
Eu sunt nebun…
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu —
Poate ca ce-l cuminte-s Eu —
Desi de cite ori le-o spun,
Eu pentru Ei… sunt tot nebun…Ei mă urasc ca nu-s ca Ei…
Eu îi iubesc ca nu-s ca Mine…
Ei beau
Si mint fără rusine —
Si-n ochii prienenilor mei
Trec drept nebun.. ca nu-s ca Ei…Lor nu le place amanta Mea…
Mie nu-mi place amanta Lor…
Ei vad cu ochii tuturor
Femeia…
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei —
Amanta Mea…Dar cum din Ei toti numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc —
Si fiindca nu-mi va parea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!…ION MINULESCU
………………………………
The fool’s song
They are the wise…
I am the fool…
But since I’m who I’ve always been –
Maybe the wise one’s me therein-
Though everytime I’d tell them full
For them I’m still and always fool.They hate me for like them I’m not…
I love them for they’re not like me…
They drink
And then lie shamelessly —
And in the eyes of my friends’ lot
I’m still fool… for like them I’m not…My lover they don’t like at all…
I do not like their lover either…
With everyone’s eyes they see her
The woman…
I can’t see her soul
Except with my own eyes
My all…But since of them all only I
am not like them,
I’ll go tranquille
to madhouse of my own free will–
And since I won’t be sorry, aye,
The wise one will be still me..I…
Translation, Maria Magdalena Biela
Stjärnorna / The stars / Stelele
POSTED IN classic poetry, translated Finnish-English May 22, 2021
Stjärnorna / The stars / SteleleNär natten kommer
står jag på trappan och lyssnar,
stjärnorna svärma i trädgården
och jag står ute i mörkret.
Hör, en stjärna föll med en klang!
Gå icke ut i gräset med bara fötter;
min trädgård är full av skärvor.Edith Södergran
—————————————
The stars
When night comes
I stand on the stairs and listen,
the stars swarm in the garden
and I’m standing out in the dark.
Listen, a star fell with a sound!
Do not go out into the grass barefoot;
my garden is full of shards.—————————————-
Stelele
Cand noaptea vine
Stau pe scări și ascult,
stelele roiesc în grădină
și stau în evidență în întuneric.
Ascultă, o stea a căzut cu un sunet!
Nu ieși în iarbă desculț;
grădina mea este plină de cioburi.
Translated by Maria Magdalena Biela
Svart eller vitt / Black or white / Negru sau alb
POSTED IN classic poetry, translated Finnish-English May 22, 2021
Svart eller vitt / Black or white / Negru sau albFloderna löpa under broarna,
blommorna lysa vid vägarna,
skogarna böja sig susande till marken.
För mig är intet mera högt eller lågt,
svart eller vitt,
sen jag har sett en vitklädd kvinna
i min älskades arm.EDITH SÖDERGRAN
———————————————
Black or white
The rivers run under the bridges,
the flowers shine by the roads,
the forests bend whizzing to the ground.
To me nothing is higher or lower,
black or white,
since I’ve seen a woman in white
in the arms of my beloved.———————————————
Negru sau alb
Râurile trec pe sub poduri,
florile strălucesc pe drumuri,
pădurile se îndoaie vâjâind la pământ.
Pentru mine nimic nu este mai mare sau mai mic,
negru sau alb,
de când am văzut o femeie în alb
în brațele iubitului meu.Translated by Maria Magdalena Biela
El canto de la miel / Cântecul mierii / The song of honey
POSTED IN classic poetry, translated Spanish-English, translated Spanish-Romanian May 3, 2021
El canto de la miel / Cântecul mierii / The song of honey
La miel es la palabra de Cristo,
el oro derretido de su amor.
El más allá del néctar,
la momia de la luz del paraíso.La colmena es una estrella casta,
pozo de ámbar que alimenta el ritmo
de las abejas. Seno de los campos
tembloroso de aromas y zumbidos.La miel es la epopeya del amor,
la materialidad de lo infinito.
Alma y sangre doliente de las flores
condensada a través de otro espíritu.(Así la miel del hombre es la poesía
que mana de su pecho dolorido,
de un panal con la cera del recuerdo
formado por la abeja de lo íntimo)La miel es la bucólica lejana
del pastor, la dulzaina y el olivo,
hermana de la leche y las bellotas,
reinas supremas del dorado siglo.La miel es como el sol de la mañana,
tiene toda la gracia del estío
y la frescura vieja del otoño.
Es la hoja marchita y es el trigo.¡Oh divino licor de la humildad,
sereno como un verso primitivo!La armonía hecha carne tú eres,
el resumen genial de lo lírico.
En ti duerme la melancolía,
el secreto del beso y del grito.Dulcísima. Dulce. Este es tu adjetivo.
Dulce como los vientres de las hembras.
Dulce como los ojos de los niños.
Dulce como las sombras de la noche.
Dulce como una voz. O como un lirio.Para el que lleva la pena y la lira,
eres sol que ilumina el camino.
Equivales a todas las bellezas,
al color, a la luz, a los sonidos.¡Oh! Divino licor de la esperanza,
donde a la perfección del equilibrio
llegan alma y materia en unidad
como en la hostia cuerpo y luz de Cristo.Y el alma superior es de las flores,
¡Oh licor que esas almas has unido!
El que te gusta no sabe que traga
un resumen dorado del lirismo.
Federico García Lorca
………………………………
Cântecul mierii
Mierea este cuvântul lui Hristos,
aurul topit al iubirii sale.
Nectarul de dincolo,
mumia luminii paradisului.Stupul este o stea castă,
fântână de chihlimbar ce hraneste ritmul
albinelor. Sânul câmpurilor
tremurând de arome și zumzet.Mierea este epopeea iubirii,
materialitatea infinitului.
Suflet și sânge dureros al florilor
condensat printr-un alt spirit.(Deci mierea omului este poezia
care curge din pieptul sau dureros,
al unui fagure cu ceara memoriei
formata de albina intimitatii)Mierea este bucolica îndepărtată
a ciobanului, a fluierului și măslinului,
sora laptelui și a ghindelor,
regine supreme ale secolului de aur.Mierea este ca soarele dimineții
are toată gratia verii
și vechea prospețime a toamnei.
Este frunza ofilită și grâul.¡Oh, licoare divina a smereniei,
senina ca un vers primitiv!Armonia devenita carne ești tu,
rezumatul genial al liricii.
Melancolia doarme în tine,
secretul sărutului și al plânsului.Cea mai dulce. Dulce. Acesta ti-e adjectivul.
Dulce ca pântecele femeilor.
Dulce ca ochii copiilor.
Dulce ca umbrele nopții.
Dulce ca o voce. Sau ca un crin.Pentru cel care poartă durerea și lira,
tu ești soarele care luminează calea.
Egalezi toate frumusețile,
coloarea, lumina, sunetele.¡Oh! Licoare divina a speranței
unde, spre perfecțiunea echilibrului
sufletul și materia devin una precum
in cuminecatura trupul și lumina lui Hristos.Și sufletul superior este al florilor,
¡Oh, licoare ce-ai unit acele suflete!
Cel care te place nu știe ca înghite
esenta de aur a lirismului.
………………………………..
The song of honey
Honey is the word of Christ,
the molten gold of his love.
The beyond of nectar,
the mummy of the light of paradise.The hive is a chaste star,
amber fountain that feeds the rhythm
of bees. The bosom of fields
trembling with aromas and hum.Honey is the epic of love,
materiality of the infinite.
soul and painful blood of flowers
condensed through another spirit.(So honey of man is poetry
that flows from his aching chest,
from a honeycomb with the wax of memory
shaped by the intimate bee)Honey is the distant bucolic
of the shepherd, the whistle and olive tree,
sister of milk and acorns,
supreme queens of the golden age.Honey is like the morning sun
with all the graces of summertime
and the old freshness of autumn.
It is withered leaf and it is the wheat.Oh, divine liquor of humility,
serene as a primitive verse!Harmony that became flesh you are,
the inspired summary of the lyrics.
Melancholy sleeps in you,
the secret of the kiss and shout.Sweetest. Sweet. This is your adjective.
Sweet as the belly of women.
Sweet as the eyes of children.
Sweet as the shadows of the night.
Sweet like a voice. Or like a lilly.For the one who bears the pain and the lyre,
you are the sun that lights the way.
You equal all the beauties,
to the color, the light, sounds.Oh! Divine liqueur of hope
with the perfection of balance
soul and matter like in the holy bread,
body and light of Christ.And the higher soul is of flowers,
Oh, liquor that those souls you have joined!
He who tastes you doesn’t know that he swallows
the golden essence of lyricism.Translated by Maria Magdalena Biela
WE GROW ACCUSTOMED TO THE DARK / NE-OBISNUIM CU BEZNA
POSTED IN classic poetry, translated English-Romanian April 11, 2021
WE GROW ACCUSTOMED TO THE DARK / NE-OBISNUIM CU BEZNAWe grow accustomed to the Dark —
When Light is put away —
As when the Neighbor holds the Lamp
To witness her Good bye —
A Moment — We Uncertain step
For newness of the night —
Then — fit our Vision to the Dark —
And meet the Road — erect —
And so of larger — Darknesses —
Those Evenings of the Brain —
When not a Moon disclose a sign —
Or Star — come out — within —
The Bravest — grope a little —
And sometimes hit a Tree
Directly in the Forehead —
But as they learn to see —
Either the Darkness alters —
Or something in the sight
Adjusts itself to Midnight —
And Life steps almost straight.EMILY DICKINSON
—————————————Ne-obisnuim cu Bezna –
Ne-obisnuim cu Bezna –
Cand lumina dispare –
Precum Vecinul tine Lampa
Sa vad-a ei Plecare –
Intai – pasim nesigur
Caci noua-i Noaptea-acum –
Apoi – cu Bezna potriviti –
Drepti – o pornim la drum –
Si tot mai larga – Bezna –
Ale Mintii Inserari –
Cand nici o Luna semn nu da –
Nici Stea – nu luce-n zari –
Cei mai temeri – bajbaie –
Si-ades de-un Copac dand-
Direct in Frunte sunt loviti –
Cand vazul invatand –
Ori Bezna se dizolva –
Ori a mintii lumina
Cu Bezna se imbina –
Si-astfel Viata se-anina –
In romaneste, Maria Magdalena Biela
DACA TU AI DISPAREA / IF YOU WERE TO DISAPPEAR
POSTED IN classic poetry, translated Romanian-English April 6, 2021
DACA TU AI DISPAREA / IF YOU WERE TO DISAPPEAR
Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.
Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă , Galatee !
Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…
De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frângeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea
Şi din râsu-mi, şi din plânsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi!Adrian paunescu
…………………………..If you were to disappear
If you were to disappear
One night, matters not, you see
Oh my sweet and bitter dear
I’d go crazy on the sea.
With a bag of molding clay
And a full back of fine twigs
to make you from scratch I may
With the power of my wings.
Long and monotonous toil
just to resurrect you, woman,
I, Pygmalion in turmoil
Galatea, once more human!
If you were to disappear
Full of life your death may be,
Oh, my sweet and bitter dear
To the lands of ice I’d flee.
From cold icicles to make you
Cover you in frost carefree
Then do what you want to do
and be who you want to be.
If indeed you’d fall from blessings
At the time of great tearing
I would come to you in heavens
And of angels make your being.
Then would be my time to leave
Humbled deeply and dramatic
Back where is my house, to grieve
In the purgatory – attic.
If you were to disappear
From my laughing, from my crying
Within me I’d find you, dear
From myself I’d build you sighing.English version, Maria Magdalena Biela
Ții minte focul… / Do you recall the fire …
POSTED IN classic poetry, translated Romanian-English April 6, 2021
Ții minte focul… / Do you recall the fire …Ții minte focul, chinul, primăvara,
Tot viscolul aprins ce bântuise?
El ne adunase, el ne învrăjbise,
El ne mâna, învolburându-și para.Dar de pe-atunci, când nu se potolise
Furtuna vârstei, cea dintâi, amara,
Când tinereții-i mai duceam povară,
Noi încă ne uneam prin alte vise.Și dacă azi nimic nu ne desface,
Și trecem în deplina-mbrățișare,
E că-mpreună nu aflarăm pace,Ci căutarăm focu-ncins în zare,
Și rostul lumii care se preface,
Și-al nostru, celor trecători sub soare.Maria Banus
………………………………………..
Do you recall the fire …
Do you recall the fire, the torment, the spring,
All kindled blizzard haunting us with blame
It put together us, also discord to bring
It drove us, swirling its flame.Since then, when yet it did not subside
The storm of age, the first and bitter one
When yet we were carrying the youth tide
We still were one in all that dreams begun.And if today nothing can break us ever,
And we could go into the full embrace,
It’s because we didn’t find peace together,But we sought fire in the horizon’s lace,
The purpose of the changing world forever,
And ours, those passing under sun’s pace.English version, Maria Magdalena Biela
