contemporary poetry

Tristețea cefalopodelor / Cephalopods’ sadness

POSTED IN contemporary poetry, Romanian February 24, 2024

 

Tristețea cefalopodelor / Cephalopods’ sadness

Aveam 14 ani și îmi plăcea de Silviu. De fiecare dată când acasă era
scandal, ieșeam să duc gunoiul, îmi puneam bluza Puma, fiindcă Silviu era mare
sportiv și juca fotbal la bara de bătut covoare cu frații mei, așa că
am învățat braziliana și foarfeca, să pot fi una dintre ei. Mi-am
julit genunchii de nenumărate ori, am primit mingi dureroase în
sâni, iar într-o zi am stat în poartă și am apărat șutul lui Silviu, care
era printre cei mai buni. Și atunci Silviu m-a observat și m-a vrut
în echipa lui. Și chiar dacă mă durea mâna dreaptă, de simțeam că
mor, m-am făcut că plouă, am ascultat de gândul cel dintâi
și-am continuat să joc, ce mai conta că mi se umflase tot brațul
când Silviu îmi zâmbea în văzul tuturor? Dar acasă gheață, spital,
măi mamă mă, ghips, acasă, măi mamă mă. De mică am crezut că
dragostea are legătură cu suferința, cât de mult poți îndura pentru
celălalt mi se părea singura, adevărata unitate de măsură.
Aveam 17 ani, apoi 20, apoi 23 și dă-i cu umilințe și durere
apoi brusc aveam 28 și copii și dă-i cu terapie și pastile, unii
zic că n-ar ajuta, dar eu sunt de altă părere.

Acum sunt în Napoli și nu vreau să-mi amintesc nimic
din toate astea. Poate doar să-ți descriu un pic frumusețea
portului, viermuiala de pe Via Chiaia, forfota Cartierului Spaniol unde am
mâncat caracatiță la tigaie și am plâns cu gândul că mai bine luam atunci
gol și nu înțelegeam totul greșit încă de la început. Cu gândul la fiecare
mini-creier din cele opt tentacule, cu senzația că ceea ce îmi alunecă pe gât
încetișor e durere caramelizată, cu usturoi și oțet de vin roșu, semn că
bucătarul e priceput, știe cum să rafineze tristețea cefalopodelor.
Poate de-asta mi-a și plăcut. Pe ușa de la baia restaurantului,
un poster cu Helena Bonham Carter și Edward Norton ținându-se de mână
în fața exploziilor, cum m-am ținut și eu acum câțiva ani, dar cu
altcineva, la primărie. Ăștia am fi putut fi noi, Silviu, dar n-a fost să fie.
Măi mamă mă.

………………

Cephalopod sadness

I was 14 years old and I liked Silviu. Every time there was a fight
at home, I’d go out to take out the trash, I’d put on my Puma blouse, because Silviu was a big
sportsman and played football at the carpet beater with my brothers so
I learned the brazilian and the scissors, so I could be one of them. I
I scrapped my knees countless times, got painful balls in my
breasts, and one day I stood in the goal and defended Silviu’s shot, who
was among the best. And then Silviu noticed me and wanted me
in his team. And even if my right hand hurt so much that I felt like
dying, I shut down, I listened to the first thought
and kept play, what did it matter that my whole arm was swollen
when Silviu was smiling at me in front of everyone? But at home ice, hospital,
dear oh dear, plaster, home, dear oh dear. Since I was little I thought that
love had something to do with suffering, how much you can endure for
the other seemed to me the only, true measure.
I was 17, then 20, then 23, and full on humiliation and pain
then suddenly I was 28 and had children and again full on therapy and pills, some
say it wouldn’t help, but I beg to differ.

Now I’m in Naples and I don’t want to remember any
of this. Maybe just to describe to you a bit the harbour’s
beauty, the swarming on Via Chiaia, the hustle and bustle of the Spanish Quarter where
I ate pan-fried octopus and cried thinking that I should have rather taken that goal
and not get it all wrong from the start. Thinking of each
mini-brain of the eight tentacles, with the feeling that what slowly slides down my throat
was caramelized pain, with garlic and red wine vinegar, a sign that
the chef is skilled, he knows how to refine the sadness of cephalopods.
Maybe that’s why I liked it. On the bathroom door of the restaurant,
a poster of Helena Bonham Carter and Edward Norton holding hands
in front of the explosions, as I did a few years ago, but with
someone else, at the City Hall. It could have been us, Silviu, but it wasn’t meant to be.
Dear oh dear.
​

………………

Ultima matrioșkă / The last matryoshka

Subturată, supraturată, mereu pe minus cu somnul și banii, niciodată suficient de
aproape, o ființă greu de mulțumit, spune drept, știi tu câte trebuie să
înghit zi de zi? Când nu-mi găsesc cuvintele, când calc pe
jucării? Așa că nu-mi vorbi despre răbdare. Calmul nu e o opțiune, deși
am cunoscut fantezia tehnicilor de respirație, am văzut nevoile de bază dispărând în
cascadele de amfetamine și pot sta în poziția lotus mai mult decât poate un bărbat
înăuntru fără să termine. În apartamentul tău ordonat, printre ediții
princeps și ghivece cu bonsai, depresia mea ar fi putut fi cel mult o
chestiune de lifestyle. Niciodată singură, niciodată
sigură pe mine, am ascultat numai ce mi-au spus mâinile, iar mâinile-au zis:
mai stai. Parcă încep să te plac. Ai buze de vestală porno, ești gata
de atac. Dar n-am stat, creierul caută familiarul, iar familiarul meu, pisoiaș,
e cam fucked up.

În dormitor, televizorul deschis pe Digi sport, A avut o șansă imensă
îl aud pe comentator și ar fi amuzant, dacă n-ar fi trist,
căci adevărat. O aniversare ratată, spasmele dorințelor
reprimate, rujul nuanța Lady Danger, cam asta e tot ce știi tu despre
mine și poate e mai bine așa. Am așteptat dragostea, iar dragostea a venit
ca un bolid, m-a făcut zob. Și m-am ridicat, mi-am scuturat rochița și m-am dus
repede acasă, să scriu o poezie, fiindcă asta sunt eu. Ultima matrioșkă, aliniată,
alienată. Robotul care-și retează seară de seară
circuitele, dar a doua zi e perfect funcțional. Corpul n-a fost decât un mediu,
trofeul de la final, o geografie a pierderilor. Spațiul Schengen prin care au trecut
fără probleme traume transgeneraționale, hormonii tinereții, atingerile
tale, un sărut demn de cartea recordurilor, văzut dintr-un ozn. Iar tu, Moise
contemporan, ai despărțit sângele în două, mi-ai creat
culoar și privești de pe margine cum mă târăsc spre linia de finiș.
Sunt ultima matrioșkă, cea din care nimic nu mai poate ieși.
În care nu mai încape nimic. Încearcă-mă. Privește-mă.
Niciun picior nu mă poate strivi.

 

……………….

The last matryoshka

Fed up, overtaxed, always short on sleep and money, never close
enough, a hard-to-please being, tell it straight, do you know how much I have to
swallow every day? When I can’t find my words, when I step on
toys? So don’t talk to me about patience. Calm is not an option, though
I’ve known the fancy of breathing techniques, I’ve seen basic needs disappear into
cascades of amphetamines and I can stay in the lotus position longer than a man can stay
inside without finishing. In your tidy apartment, amid the princeps editions
and bonsai pots, my depression might have been a lifestyle issue at best. Never alone, never
sure of myself, I listened only to what my hands told me, and the hands said:
hang on. I’m beginning to like you. You’ve got porn vestal lips, you’re ready
to attack. But I didn’t stay, the brain is looking for the familiar, and my familiar, kitten,
it’s kinda fucked up.

In the bedroom, the TV on Digi sports, He had a huge chance
i hear the commentator and it would be funny if it weren’t sad,
because true. A missed anniversary, spasms of reppressed desires
Lady Danger shade lipstick, that’s about all you know of
me and maybe it’s better that way. I waited for love, and love came
like a bolide, it crashed me. And I got up, shook off my little dress and hurried
home, to write a poem, because that’s who I am. The last matryoshka, lined up,
alienated. The robot that severes its circuits night after night,
but it’s fully functional the next day. The body was only a medium,
the trophy at the end, a geography of loss. The Schengen space through which have passed smoothly
transgenerational traumas, the hormones of youth, your touches,
a kiss worthy of Guiness book, seen from a UFO. And you, contemporary Moses,
have split the blood in two, created a lane
for me and watch from the sidelines as I crawl towards the finish line.
I am the last matryoshka, the one from which nothing can come out anymore.
Where nothing fits. Try me. Watch me.
No foot can crush me.

……………….

La sfârșitul zilei, inima mea / At the end of the day, my heart

Mai mișto decât filmele mele cu tine nu au cum să fie
decât documentarele despre urși. La fel ca noi, sunt capabili de explozii
de viteză, dar obosesc repede și, prin urmare, se bazează mai mult pe
ambuscadă decât pe urmărire. Dar noi ne mișcăm în reluare, aducem mai
degrabă cu niște pârși, vrem calitate, nu cantitate, lentoare și poate pe final
câteva șoapte care să semene a iubire, gen.
Știm amândoi că n-aș fi avut nicio șansă ca regizor. Regina
scenariilor prăpăstioase, Oscarul pentru cel mai
lacrimogen final, în stare să emoționeze și un gropar.
Te lauzi că știi pe de rost fiecare teritoriu câștigat în beznă și în
clarobscur, în penumbră și în lumina sintetică, chiar dacă pentru asta a
trebuit să ajustezi încontinuu imaginea și sunetul, să scoți un corp mai bun
acolo unde natura a zis nu și nu, dar dă-mi voie să-ți pun o întrebare
ușor patetică, zi drept, ești șoimul meu cel căutat chiar tu,
sau doar un boomer ingenuu?

Deprinderile de prădător sunt de obicei transmise puilor de către
mamă. S-a observat că ursoaicele au cel mai agresiv comportament.
Posesive & nemiloase, folosindu-se de masculi ca de un simplu
echipament, pe care la sfârșit îl arunci la deșeuri periculoase.
Cum îmi imaginez și eu că aș fi, bravez mult, o dau pe
glume, și zic că o să fiu bine, dar la sfârșitul zilei,
inima mea nu e Muhammad Ali. Ci mai degrabă o pungă
cu aurolac din care un bărbat frumos și încă tânăr trage pe furiș.
În timp ce eu mă îndrept, târâș-grăpiș spre noaptea asta
rece și fără memorie, ca un pat matrimonial într-un hotel,
să proiectez mai departe filmele mele cu tine,
din care mă smulg greu, ca atunci când furi o bicicletă
și-o iei cu tot cu rastel.
Căldură și structură

Oglindă, oglinjoară, cine are cea mai frumoasă
depresie din țară? Sâni lăsați, dar părul bălai,
sunt bună la pat, am și pasiune, și tehnică, de ce mă
tăinuiești ca pe o boală venerică
pe care te prefaci că nu o ai?
Ori ți-a zis mama să nu te-ncurci cu
poetele, ori ai prea multe admiratoare și nu mai
știi cum să jonglezi cu ele, ori poate
nu-ți plac tatuajele mele. Ori nu ești pregătit
pentru ce am eu de oferit: căldură și structură.
Mâncare gătită, informație genetică bună, piele fină.
Mai mult de-atât nu găsești nici la sfânta scriptură.

Oglindă, oglinjoară, unde sunt
bărbații de odinioară? Ăia care-ți țin haina să te îmbraci,
te invită la ei acasă, stau cu Freud, statuete
budiste sau lumânări parfumate pe birou, dar
pleacă pnv, dimineața, cu primul metrou ca după o
crimă, nu o noapte de dragoste. Lașitatea lor are ceva
obscen, mai sunt mulți ca ei? Și cum facem să-i ștergem din
antropocen? Stai liniștit, întreb pentru un prieten.

Oglindă oglinjoară, cât mai e până la vacanța de vară?
Să-mi etalez corpul lucrat la sală, să prindem salamandre
și să privim cum respiră prin piele, să le sucim gâtul într-o doară, să le
doară, să moară, să piară cum piere fumul, cum se
topește ceara de la fața focului. Să mai simtă și alții cum e să fii
cantitate neglijabilă și neglijată, o sumă mică pe care o pierzi
într-o zi proastă la roata norocului. Un fleac. Eu degeaba mă lamentez și
fac intertexte, poveștile mele despre vindecare, despre coșmarul căruia
o să-i vin de hac, n-au niciun efect, cum Popeye Marinarul nu ne-a
convins pe niciunul dintre noi să mâncăm spanac.

Oglindă, oglinjoară, te-ntreb pentru ultima oară.
Ce trebuie să fac pentru puțină liniște, confort
emoțional, imunitate, să nu mă mai simt mereu ca o anomalie
doar pentru că vreau afecțiune de calitate. Sunt pentru tine cel mult un
banc de spus la beție, o medalie într-un teanc, dar te invit la mine-n
hipocamp, acolo unde stochez amintiri și hărți mentale,
să-ți iei jucăriile, instinctul de autoconservare,
promisiunile și plantele ornamentale, jurnalul și să te cari
că m-apuc de renovare.

………………..

At the end of the day, my heart

Only documentaries about bears can be cooler than my movies with you.
Like us, they are capable of bursts
of speed, but tire quickly and therefore rely more on
ambush rather than pursuit. But we are moving in slow motion, we’re more like a bunch of dormouses,
we want quality, not quantity, slowness and maybe at the end
a few whispers that resemble love, kindda.
We both know I wouldn’t have stood a chance as a director. The queen
of abysmal scenarios, the Oscar for the most
tearjerking end, able to move even a gravedigger.
You boast that you know by heart every territory won in the dark and in the
chiaroscuro, in penumbra and synthetic light, even if that’s why
you had to constantly adjust the picture and sound, bring out a better body
where nature said no and no, but let me ask you a slightly pathetic question,
be honest, are you my very own most wanted falcon,
or just a naive boomer?

Predatory habits are usually passed on to the young by
mother. Female bears have been observed to have the most aggressive behavior.
Possessive & merciless, using males like a simpleton
equipment, which one eventually disposes of as hazardous waste.
As I imagine I would be, I bluff a lot masquerading as
jokes, and i say i’ll be fine, but at the end of the day,
my heart is not muhammad ali. But rather a bag
with aurolac from which a handsome and still young man is stealthily shooting.
While I crawl towards this cold and memoryless night,
like a marriage bed in a hotel,
to further project my films with you,
from which I am hardly pulling myself, like when you steal a bike
and take it with the rack.
Warmth and structure

Mirror, mirror, on the wall who has the most beautiful
depression of all? Saggy breasts, but golden hair,
I’m good in bed, I have both passion and technique, why
are you hiding me like a venereal disease
that you pretend you don’t have?
Either your mother told you not to mess with
poetess, or you have too many admirers and don’t
know how to juggle them anymore, or maybe
you don’t like my tattoos. Or you’re not ready
for what I have to offer: warmth and structure.
Cooked food, good genetic information, smooth skin.
You can’t find more than that even in the holy scriptures.

Mirror, mirror on the wall where are the yesteryear men of all?
Those who hold your coat to put on,
invite you to their home, sit with Freud, Buddhist statuettes
or scented candles on the desk, but
make a low-key exit, in the morning, with the first metro like after o
murder, not a night of love. There is something obscene to their cowardice,
are there more like them? And how do we delete them from
anthropocene? Be cool, I’m asking for a friend.

Mirror mirror, on the wall, how long until summer vacation at all?
To show off my body worked at the gym, catch salamanders
and watch them breathe through their skin, twist their necks idly, make them
hurt badly, let them die slyly, to perish like smoke,
as wax melts from the face of fire. Let others feel what it’s like to be
negligible and neglected quantity, a small amount that you lose
on a bad day at the wheel of fortune. A trifle. In vain I lament
and make intertexts, my stories of healing, about the nightmare
that I’ll make an end of, they have no more effect than Popeye the Sailor
convinced any of us to eat spinach.

Mirror, mirror, on the wall, I ask you for the last time of all.
What do I have to do for a little peace, emotional comfort,
immunity, to stop always feeling like an anomaly
just because i want quality affection. I am for you at most a
joke to say when drunk, a medal in a pile, but I invite you to my
hippocampus, where I store memories and mental maps,
to take your toys, your self-preservation instinct,
your promises and ornamental plants, the diary and get the hell out
for I start renovating.

Anastasia GAVRILOVICI

trad. M. M. Biela

NINSOAREA DIN OCHII TĂI / THE SNOWFALL IN YOUR EYES

POSTED IN contemporary poetry, essays, Romanian January 20, 2024

NINSOAREA DIN OCHII TĂI / THE SNOWFALL IN YOUR EYES

In ochii tăi a început ninsoarea
Şi-n ochii mei apune-o rugăminte,
Când iarna ia în braţe jurăminte
Eu voi fi cerul tău şi vindecarea.

Îţi las etern lumina din cuvinte,
În zarea albă cântă neuitarea,
Mai vin zăpezi cerşindu-ne iertarea
Şi-aş vrea să devenim poeme sfinte.

Doar cerul printre taine ne priveşte,
Iar temerile noastre au pierit.
În seara asta dorul ne uneşte,

Căci noi printre ninsori ne-am regăsit.
În ochii tăi un cer mărturiseşte
Că iarna pentru noi s-a-nveşnicit.

Alexandra MIHALACHE

…………………………………….

THE SNOWFALL  IN YOUR EYES

In your eyes the snowing has begun
And in my eyes a plea is fading,
When winter holds vows in the making
I’ll be your heaven and your healing one.

I leave you everlasting light of words,
Remembrance sings in the horizon pace
More snows are coming begging for our grace
And I’d like holy poems be my chords.

Through mysteries only the sky is watching,
And perished our fears and sorrows,
Tonight only the longing binds our matching

For we retrieved ourselves amidst the snows.
In your eyes a sky is vouching
That our winter stays forever close.

trad. M. M. Biela

FOR THE GREATER GOOD

POSTED IN contemporary poetry March 15, 2022

FOR THE GREATER GOOD

 

The virtual is invaded once more: good Samaritans, so eager to offer their help yet having the time for a quick selfie ( just in case, incoming local elections, local celebrities, one could only hope for applause); artists having a new occasion to sell their products, the online mourners, the connoisseurs of history, the experts in psychology, war strategy, politics, everybody is an adhoc expert, everyone has opinions, but there is no freedom of opinion, there are only the FOLLOWERS, their opinion counts: who’s not with them, it’s naturally against…
What a farce. What a cosmic fiasco. What an incredible hypocrisy. Ever the hypocrites, aren’t we? WHY NOW? What’s happening now is an ENCORE going on and on since, I don’t know, Korea in the ’60s?
When Afghanistan happened, Irak, Kosovo, Syria ( let me count the wars! this is so far what I personally have witnessed working with immigrants 🙁 ), where were the tears? The appalled faces? The HORROR? Children died there too…pregnant women…refugees, people died…humans died…buildings were destroyed…thousands of years of history bombed…
Why then nobody blinked in Europe? When refugees drowned, children drowned under our nose, where were the tears then?
Do we all have selective feelings? Death isn’t death until it happens in our neighborhood? Did somebody write poetry about the children killed in Kosovo, Irak, Afghanistan, or drowned in the Atlantic, in the Mediterranean Sea? I didn’t read many. Nor was I suffocated by online psychosis, nor tears.
So, can anybody tell me what’s new now? Why this pain is greater than the others? Why now I’m forced to pick a side?
Macron copied Zelenski, Zelenski changed one stand up with another, from comedy to drama (audience to be and the stakes to be high, an electorate, an entry into the EU, NATO, something better for his country, everything what’s better for his country). He asks, pleads, interprets, quotes Churchill, Shakespeare, he gets a standing ovation, women want to be with him, men want to be him … He just wants what’s best for his country. His country is bleeding. PEOPLE ARE AT WAR. I write these words and it makes my skin crawl. Zelenski wants NATO help. If NATO intervenes, it will open the way for the Horsemen of the Apocalypse. China promises (even if it is still speculation) economic and military aid to Putin. But what does China want? It can’t make promises out of the kindness of its heart. China wants Taiwan. Taiwan is under US protection. The United States is … a major part of NATO. And here I am stuck. Furthermore, my mind refuses to see the move on the chessboard. Could it be avoided a checkmate on humanity?
Zelensky and Putin are now playing live, but their kibitzers are much stronger, more draconian, more greedy, impatient. How many sacrifices have been made in history FOR THE GREATER GOOD?

 

M. M. Biela

Lia

POSTED IN contemporary poetry, translated Romanian-English November 1, 2021

 

Lia

Seri păguboase, bahice, în care gura mea tăcută o însoțea pe cea dezlânată a prietenei mele. Ambiția mea și seceta de argumentare pluteau deasupra Orașului Mic. Se ondulau și-mi făceau semne, amintindu-mi să plec cât mai iute din locul ăla.

Pictez un portret de femeie fără gură care-și dorește măcar o îmbrățișare alb titan. O atingere cu un necunoscut, cu un om căsătorit maybe sau cu unul dintre cei mai buni prieteni. Să deschidă cu limbile lor portaluri incerte și șubrede către orașe alternative. Să li se facă creierii praf, să rotunjească statistica abandonului. Un sărut atât de profund încât să nu mai fie niciodată la fel. Un mindfuck, o sincopă în funcția prieteniei sau ceva mai mult? O escapadă sexuală în noaptea altei lumi, cu posibilități infinite de a fi. Golul pe care îl formează hainele în mașina de spălat, centrifuga ca fluid care trece prin corp și separă funcțiile de bază de fondul de ten. Un bug care continuă să apară în ciuda diferiților parametri de testare, ca o senzație nostalgică, ca un film pe care îl vizionezi în aceeași perioadă a fiecărui an, dar actuala realitate nu permite retrăiri. Nu vărs lacrimi pentru prietena mea, doar trecutul nostru mă neliniștește. Nu mă mai întorc,

în locul în care, odinioară, nimic nu era posibil.

ANA SANDULESCU

……………………….

LIA

Damaging, bacchanal evenings when my silent mouth accompanied my friend’s ragged one. My ambition and the drought of argument floated above the Small Town. They undulated and waved at me, reminding me to leave that place as soon as possible.

I was painting a portrait of a mouthless woman who wanted at least a white titanium hug. A touch with a stranger, maybe with a married man or one of my best friends. To open with their tongues uncertain and shaky portals to alternative cities. To make their brains dust, to round up the statistics of abandonment. A kiss so deep so that it will never be the same again. A mindfuck, a syncope in terms of friendship or something more? A sexual escapade into the night of another world, with infinite possibilities to be. The void that clothes form in the washing machine, the centrifuge as fluid that runs through the body and separates the basic functions from foundation. A bug that keeps popping up despite various test parameters, like a nostalgic feeling, like a movie you watch at the same time every year, but the current reality does not allow relapses. I shed no tears for my girlfriend, only our past makes me uneasy. I’m not going back,

to the place where once nothing was possible.

traducere, Maria Magdalena Biela

NEPHALEM

POSTED IN contemporary poetry October 26, 2021

 

 

NEPHALEM

One steps into the mud,
one leaf sighs,
for mud is an enabler
the original enabler,
the primordial ooze
in which the beauty
evolved
beauty is indeed
often in the eye
of the beholder.
who cries?
who is tempting?
Nephalem, do you feel it?
All around,
the colors linger,
fade away,
only the mud,
fertile
glorious
consequent
nourishing
aesthetic
waiting for a chance
to empower you once more.

 

Maria Magdalena Biela

Ganesha

POSTED IN contemporary poetry, translated Romanian-English October 10, 2021

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ganesha

septembrie

e destul de târziu mai e
o oră doar și se aprind luminile disco ale
cartierului mărginaș
aici bărbații își beau berea la pet ca pe un crez
iar femeile poartă în brațe prunci agresivi
trebuie să mă plimb cu grijă pe străzile astea
gândacii sunt cât niște lacăte mici de amor
și mișună căutându-mi picioarele
sexul
cuibul perfect în care să ejaculeze
după mutilarea exterioară, cea interioară
extirpă, te rog, intrusa cu un instrument curat și
arunc-o șobolanilor
andreea are gust dulce
andreea își plimbă pieptul cusut prin care un
bărbat și o femeie se țin de mână
andreea nu poate suporta locurile cunoscute
fără să își vâre un căluș în gură
andreea geme de plăcere și ură cu maxilarele
încleștate
cine nu e apt pentru bucurie să se curețe
cine îi dă cu piciorul să fie călcat de șansă
cine nu e capabil de sinceritate sau să se culce
simultan cu două persoane
să le piardă pe amândouă
cine rămâne întreg să-și piardă cartea de identitate
cine vorbește de conviețuire să rămână
nelocuită
umblă vorba că andreea se gâdilă minunat
între două imprecații
și plânge la fel, încercând să fugă de măreție
sentimente și tot alaiul de prăbușiri pe care le uitase
e regina disco a sectorului 4
lângă luminile care pulsează în 7 culori
se va culca, așa cum a citit în la marelle, cu
cloșarzii din parcuri

*
* *

psevdo (6 iunie 2020)

Numele meu e Ganesha
ochii mei de sticlă reflectă șobolanii din
templu
farfurioarele lor cu lapte
bijuteriile care îmi acoperă pieptul sunt
nenumărate
însă burta e concavă
pentru că în ea nu vor crește niciodată pui de
zei
îmi fac drum cu sabia până la palatul de vară
– în miezul pădurii un sâmbure rece
din fildeș și piatră
aici transpirația junglei cade ca o foiță de
gheață
pe jos rogojine din lemn feluri de mâncare
întinse pe frunze
cete de maimuțe mâncând așezate
mulți spun că nu sunt în toate mințile
în preajma mea nu trăiesc oameni
o singură persoană trăiește alături mine
scrie imnuri cu briceagul pe trunchiuri de
bambus
îmblânzește elefanți
Numele meu e Ganesha
dar eu nu ridic obstacole
nu sunt zeul începuturilor, nici al sfârșiturilor
n-am fost creată nici de Shiva, nici de Parvati,
dar într-adevăr mi-a fost tăiat capul de un
bărbat
care se întorcea la femeia lui

 

Andreea Apostu: „Ganesha ” – Literomania

………………..

Ganesha

September

it’s quite late
just an hour and the disco lights of the suburbs
turn on
here the men drink their pet beer like a creed
and women carry aggressive babies in their arms
I have to walk carefully on these streets
the beetles are like little love padlocks
and they’re swarming looking for my legs
the sex
the perfect nest in which to ejaculate
after the external mutilation, the inner one
extirpate, please, the intruder with a clean tool and
throw it to the rats
andreea tastes sweet
andreea walks her sewn breast through which a
a man and a woman hold hands
andreea can’t stand the known places
without being gagged
andreea moans with pleasure and hatred with her jaws
clenched
who is not fit for joy to cleanse himself
who kicks her to be trampled by chance
who is not capable of sincerity or to sleep
simultaneously with two people
to lose them both
who remains whole to lose his identity card
who speaks of coexistence to remain
uninhabited
rumor has it that Andrea is wonderfully ticklish
between two curses
and she weeps alike, trying to flee from greatness
feelings and the whole procession of collapses she had forgotten
she is the disco queen of sector 4
next to the pulsating lights in 7 colors
will lie down, as she read in la marelle, with
the vagrants in the parks

*

psevdo ( the 6th of June 2020)

My name is Ganesha
my glass eyes reflect the rats from
the temple
their small plates of milk
the jewelry that covers my chest is
numberless
but the belly is concave
because in it will never grow baby
gods
I make my way with the sword to the summer palace
– in the middle of the forest a cold kernel
of ivory and stone
here the jungle sweat falls like a thin sheet of
ice
on the floor wooden mats dishes
lying on the leaves
flocks of monkeys eating seated
many say that I’m not of sound mind
around me people do not live
only one person lives by my side
it write hymns with the knife on the trunks of
bamboo
tames elephants
My name is Ganesha
but I do not raise obstacles
I am not the god of beginnings nor endings
I was not created by Shiva nor Parvati,
but I was really beheaded by a
man
who was returning to his woman

 

traducere, Maria Magdalena Biela

It’s all a scam

POSTED IN AUTUMN, contemporary poetry October 1, 2021

 

 

 

 

 

 

30 și ceva de ani / 30 or so years

POSTED IN contemporary poetry, translated Romanian-English August 26, 2021

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

30 și ceva de ani / 30 or so years

30 și ceva de ani
și tocuri nesigure
deasupra unui oraș înțepat de artificii
ne adunaserăm să privim sfârșitul unui
secol prin obiective întoarse
și imaginile celor apropiați se făcuseră
subțiri cât bățul de chibrit
sfârâiau rapid și se stingeau în paharele
cu șampanie
peste tot în jurul meu bărbați țineau de
mijloc femei bătrâne și le spuneau
să nu se teamă
dar fețele lăsate tremurau, cutele se
adânceau și păreau gata să intre
în mormânt
ce prostie teama când ești deasupra unui oraș
și poți vedea mersul celorlalți fără ca ei să știe
strigătele și râsetele lor de pescăruși confuzi
care-și fac din confetti un refugiu

00:10 e un timp nou și nu simt nimic diferit
nu mi-e teamă și niciun tânăr nu
îmi șoptește să am curaj
picioarele sunt încordate, da, genunchii obosiți,
dar aș putea aștepta aici

ANDREEA APOSTU

……………………………

30 or so years

30 or so years
and insecure heels
over a city stung by fireworks
we had gathered to watch the end of a
century through turned lenses
and the images of those close to us had become
thin as a matchstick
they sizzled quickly and went out in their glasses
with champagne
all around me men held
old women and told them
not to be afraid
but the falling faces trembled, the wrinkles
deepened and seemed ready to enter
the grave
what nonsense fear when you are above a city
and you can see the way others walk without them knowing
their shouts and laughter of confused seagulls
making confetti their refuge

00:10 It’s a new time and I don’t feel anything different
I’m not afraid and no young man
whispers to me to have courage
legs are tense, yes, knees tired,
but I could wait here

traducere, Maria Magdalena Biela

Prezența ta / Your presence

POSTED IN contemporary poetry, translated Romanian-English August 26, 2021

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prezența ta / Your presence

Prezența ta, un corp greu dislocând aerul,
e unul dintre lucrurile la care îmi place să
mă gândesc
când frica își sapă tranșee în camera mea
pentru un război de uzură
sunt moduri de a vedea oameni și moduri de a-i simți
cu partea lăuntrică a pielii
așa cum insectele pot simți o ușoară vălurire a aerului
de către o mână ostilă
și să zboare în ultima clipă
ele gustă lumea prin antene
eu
prin organul mai mare decât inima care
mă închide perfect
până la ultimul nasture
Prezența ta, deci, un corp greu,
apropiindu-se
făcând aerul să se împingă
și răsuflarea să se oprească pe vârful
limbii
făcând soldații drepți de plumb să se înmoaie
ca figurinele de lut trimise pe ape
Iubesc și asta ar fi un lucru banal ca
o linguriță de zahăr într-o cană cu ceai
dacă n-ar interveni mai întâi distanța
și-apoi anii de care ai nevoie ca să fii tot tânăr
Ar fi banal dacă apropierea ta nu m-ar tulbura
așa cum apropierea rapidă a unei mașini
tulbură, pe un drum întunecat,
animalele mici

ANDREEA APOSTU

……………………..

Your presence

Your presence, a heavy body displacing the air,
is one of the things I like to
think about
when fear digs trenches in my room
for a war of attrition
there are ways to see people and ways to feel them
with the inside of the skin
just as insects can feel a slight ripple of the air
by a hostile hand
and fly at the last minute
they taste the world through antennae
I
through the organ larger than the heart which
closes me perfectly
to the last button
Your presence, therefore, a heavy body,
It is approaching
making the air push
and the breath to stop on the top
of the tongue
making the lead soldiers soften
like clay figurines sent over the water
I love and that would be a trivial thing like
a teaspoon of sugar in a cup of tea
if the distance did not intervene first
and then the years you need to be young
It would be commonplace if your approach didn’t disturb me
such as the rapid approach of a car
disturbs on a dark road,
small animals

Traducere, Maria Magdalena Biela

De două săptămâni / For two weeks now

POSTED IN contemporary poetry, translated Romanian-English August 26, 2021

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De două săptămâni / For two weeks now

De două săptămâni nu mă mai așez
ghemuită lângă telefon
ca să mă ferească altcineva de tristețe
nu mai împachetez și despachetez
genunchii din rochia de casă
ca pe două bucăți de unt râncede
au dispărut firele de păr tăiate
au dispărut și vânătăile pe care mi le
făceam singură
ca să nu vomit în fiecare seară animale diforme
în poala unui bărbat
mai aud doar cum picură apa
pe creierul condiționat
picătura mea chinezească

pentru o femeie singură de 30 de ani
vocea de seară e cel mai mare pericol
poate produce iritații la nivelul pieptului
erizipel și lupus
poate atrofia creierul până la mărimea
unei nuci verzi
în care crește amărăciunea
poate tăia julien liniștea până ustură
până ajungi să plângi când scapi lingurița
cu zahăr pe jos
când îți vorbește despre o rezervație părăsită
în urma unui măcel
când cineva îndrăznește să te iubească

ajungi să înregistrezi poeme travestite
niște pietre lucioase trimise în eter
unde căderea e lentă și fără atingeri
dacă se întâmplă să le asculți
sunt înregistrările unei fetițe care-și
roagă agresorul
să o ducă acasă

ANDREEA APOSTU

—————————–

For two weeks now

For two weeks now
I don’t sit huddled by the phone
for someone else to keep me away from sadness
I no longer wrap and unpack
the knees in my house dress
like two pieces of rancid butter
the cut hairs are gone
and the bruises
I used to give myself
so as not to vomit deformed animals every night
in the lap of a man
I can only hear the water dripping
on the conditioned brain
my Chinese drop

for a single woman in her 30s
the evening voice is the greatest danger
may cause chest irritation
erysipelas and lupus
can atrophy the brain to size
of a green walnut
in which bitterness increases
can julien cut the silence
till it stings
until you get to cry when you drop the teaspoon
with sugar on the floor
when he tells you about an abandoned reservation
following a massacre
when someone dares to love you

you end up recording disguised poems
some shiny stones sent into the ether
where the fall is slow and untouched
if you happen to listen to them
are the records of a little girl who
asks her aggressor
to take her home

Traducere, Maria Magdalena Biela

• 1
• 2
• 3
• ›
• »