February, 2024

Tristețea cefalopodelor / Cephalopods’ sadness

POSTED IN contemporary poetry, Romanian February 24, 2024

 

Tristețea cefalopodelor / Cephalopods’ sadness

Aveam 14 ani și îmi plăcea de Silviu. De fiecare dată când acasă era
scandal, ieșeam să duc gunoiul, îmi puneam bluza Puma, fiindcă Silviu era mare
sportiv și juca fotbal la bara de bătut covoare cu frații mei, așa că
am învățat braziliana și foarfeca, să pot fi una dintre ei. Mi-am
julit genunchii de nenumărate ori, am primit mingi dureroase în
sâni, iar într-o zi am stat în poartă și am apărat șutul lui Silviu, care
era printre cei mai buni. Și atunci Silviu m-a observat și m-a vrut
în echipa lui. Și chiar dacă mă durea mâna dreaptă, de simțeam că
mor, m-am făcut că plouă, am ascultat de gândul cel dintâi
și-am continuat să joc, ce mai conta că mi se umflase tot brațul
când Silviu îmi zâmbea în văzul tuturor? Dar acasă gheață, spital,
măi mamă mă, ghips, acasă, măi mamă mă. De mică am crezut că
dragostea are legătură cu suferința, cât de mult poți îndura pentru
celălalt mi se părea singura, adevărata unitate de măsură.
Aveam 17 ani, apoi 20, apoi 23 și dă-i cu umilințe și durere
apoi brusc aveam 28 și copii și dă-i cu terapie și pastile, unii
zic că n-ar ajuta, dar eu sunt de altă părere.

Acum sunt în Napoli și nu vreau să-mi amintesc nimic
din toate astea. Poate doar să-ți descriu un pic frumusețea
portului, viermuiala de pe Via Chiaia, forfota Cartierului Spaniol unde am
mâncat caracatiță la tigaie și am plâns cu gândul că mai bine luam atunci
gol și nu înțelegeam totul greșit încă de la început. Cu gândul la fiecare
mini-creier din cele opt tentacule, cu senzația că ceea ce îmi alunecă pe gât
încetișor e durere caramelizată, cu usturoi și oțet de vin roșu, semn că
bucătarul e priceput, știe cum să rafineze tristețea cefalopodelor.
Poate de-asta mi-a și plăcut. Pe ușa de la baia restaurantului,
un poster cu Helena Bonham Carter și Edward Norton ținându-se de mână
în fața exploziilor, cum m-am ținut și eu acum câțiva ani, dar cu
altcineva, la primărie. Ăștia am fi putut fi noi, Silviu, dar n-a fost să fie.
Măi mamă mă.

………………

Cephalopod sadness

I was 14 years old and I liked Silviu. Every time there was a fight
at home, I’d go out to take out the trash, I’d put on my Puma blouse, because Silviu was a big
sportsman and played football at the carpet beater with my brothers so
I learned the brazilian and the scissors, so I could be one of them. I
I scrapped my knees countless times, got painful balls in my
breasts, and one day I stood in the goal and defended Silviu’s shot, who
was among the best. And then Silviu noticed me and wanted me
in his team. And even if my right hand hurt so much that I felt like
dying, I shut down, I listened to the first thought
and kept play, what did it matter that my whole arm was swollen
when Silviu was smiling at me in front of everyone? But at home ice, hospital,
dear oh dear, plaster, home, dear oh dear. Since I was little I thought that
love had something to do with suffering, how much you can endure for
the other seemed to me the only, true measure.
I was 17, then 20, then 23, and full on humiliation and pain
then suddenly I was 28 and had children and again full on therapy and pills, some
say it wouldn’t help, but I beg to differ.

Now I’m in Naples and I don’t want to remember any
of this. Maybe just to describe to you a bit the harbour’s
beauty, the swarming on Via Chiaia, the hustle and bustle of the Spanish Quarter where
I ate pan-fried octopus and cried thinking that I should have rather taken that goal
and not get it all wrong from the start. Thinking of each
mini-brain of the eight tentacles, with the feeling that what slowly slides down my throat
was caramelized pain, with garlic and red wine vinegar, a sign that
the chef is skilled, he knows how to refine the sadness of cephalopods.
Maybe that’s why I liked it. On the bathroom door of the restaurant,
a poster of Helena Bonham Carter and Edward Norton holding hands
in front of the explosions, as I did a few years ago, but with
someone else, at the City Hall. It could have been us, Silviu, but it wasn’t meant to be.
Dear oh dear.
​

………………

Ultima matrioșkă / The last matryoshka

Subturată, supraturată, mereu pe minus cu somnul și banii, niciodată suficient de
aproape, o ființă greu de mulțumit, spune drept, știi tu câte trebuie să
înghit zi de zi? Când nu-mi găsesc cuvintele, când calc pe
jucării? Așa că nu-mi vorbi despre răbdare. Calmul nu e o opțiune, deși
am cunoscut fantezia tehnicilor de respirație, am văzut nevoile de bază dispărând în
cascadele de amfetamine și pot sta în poziția lotus mai mult decât poate un bărbat
înăuntru fără să termine. În apartamentul tău ordonat, printre ediții
princeps și ghivece cu bonsai, depresia mea ar fi putut fi cel mult o
chestiune de lifestyle. Niciodată singură, niciodată
sigură pe mine, am ascultat numai ce mi-au spus mâinile, iar mâinile-au zis:
mai stai. Parcă încep să te plac. Ai buze de vestală porno, ești gata
de atac. Dar n-am stat, creierul caută familiarul, iar familiarul meu, pisoiaș,
e cam fucked up.

În dormitor, televizorul deschis pe Digi sport, A avut o șansă imensă
îl aud pe comentator și ar fi amuzant, dacă n-ar fi trist,
căci adevărat. O aniversare ratată, spasmele dorințelor
reprimate, rujul nuanța Lady Danger, cam asta e tot ce știi tu despre
mine și poate e mai bine așa. Am așteptat dragostea, iar dragostea a venit
ca un bolid, m-a făcut zob. Și m-am ridicat, mi-am scuturat rochița și m-am dus
repede acasă, să scriu o poezie, fiindcă asta sunt eu. Ultima matrioșkă, aliniată,
alienată. Robotul care-și retează seară de seară
circuitele, dar a doua zi e perfect funcțional. Corpul n-a fost decât un mediu,
trofeul de la final, o geografie a pierderilor. Spațiul Schengen prin care au trecut
fără probleme traume transgeneraționale, hormonii tinereții, atingerile
tale, un sărut demn de cartea recordurilor, văzut dintr-un ozn. Iar tu, Moise
contemporan, ai despărțit sângele în două, mi-ai creat
culoar și privești de pe margine cum mă târăsc spre linia de finiș.
Sunt ultima matrioșkă, cea din care nimic nu mai poate ieși.
În care nu mai încape nimic. Încearcă-mă. Privește-mă.
Niciun picior nu mă poate strivi.

 

……………….

The last matryoshka

Fed up, overtaxed, always short on sleep and money, never close
enough, a hard-to-please being, tell it straight, do you know how much I have to
swallow every day? When I can’t find my words, when I step on
toys? So don’t talk to me about patience. Calm is not an option, though
I’ve known the fancy of breathing techniques, I’ve seen basic needs disappear into
cascades of amphetamines and I can stay in the lotus position longer than a man can stay
inside without finishing. In your tidy apartment, amid the princeps editions
and bonsai pots, my depression might have been a lifestyle issue at best. Never alone, never
sure of myself, I listened only to what my hands told me, and the hands said:
hang on. I’m beginning to like you. You’ve got porn vestal lips, you’re ready
to attack. But I didn’t stay, the brain is looking for the familiar, and my familiar, kitten,
it’s kinda fucked up.

In the bedroom, the TV on Digi sports, He had a huge chance
i hear the commentator and it would be funny if it weren’t sad,
because true. A missed anniversary, spasms of reppressed desires
Lady Danger shade lipstick, that’s about all you know of
me and maybe it’s better that way. I waited for love, and love came
like a bolide, it crashed me. And I got up, shook off my little dress and hurried
home, to write a poem, because that’s who I am. The last matryoshka, lined up,
alienated. The robot that severes its circuits night after night,
but it’s fully functional the next day. The body was only a medium,
the trophy at the end, a geography of loss. The Schengen space through which have passed smoothly
transgenerational traumas, the hormones of youth, your touches,
a kiss worthy of Guiness book, seen from a UFO. And you, contemporary Moses,
have split the blood in two, created a lane
for me and watch from the sidelines as I crawl towards the finish line.
I am the last matryoshka, the one from which nothing can come out anymore.
Where nothing fits. Try me. Watch me.
No foot can crush me.

……………….

La sfârșitul zilei, inima mea / At the end of the day, my heart

Mai mișto decât filmele mele cu tine nu au cum să fie
decât documentarele despre urși. La fel ca noi, sunt capabili de explozii
de viteză, dar obosesc repede și, prin urmare, se bazează mai mult pe
ambuscadă decât pe urmărire. Dar noi ne mișcăm în reluare, aducem mai
degrabă cu niște pârși, vrem calitate, nu cantitate, lentoare și poate pe final
câteva șoapte care să semene a iubire, gen.
Știm amândoi că n-aș fi avut nicio șansă ca regizor. Regina
scenariilor prăpăstioase, Oscarul pentru cel mai
lacrimogen final, în stare să emoționeze și un gropar.
Te lauzi că știi pe de rost fiecare teritoriu câștigat în beznă și în
clarobscur, în penumbră și în lumina sintetică, chiar dacă pentru asta a
trebuit să ajustezi încontinuu imaginea și sunetul, să scoți un corp mai bun
acolo unde natura a zis nu și nu, dar dă-mi voie să-ți pun o întrebare
ușor patetică, zi drept, ești șoimul meu cel căutat chiar tu,
sau doar un boomer ingenuu?

Deprinderile de prădător sunt de obicei transmise puilor de către
mamă. S-a observat că ursoaicele au cel mai agresiv comportament.
Posesive & nemiloase, folosindu-se de masculi ca de un simplu
echipament, pe care la sfârșit îl arunci la deșeuri periculoase.
Cum îmi imaginez și eu că aș fi, bravez mult, o dau pe
glume, și zic că o să fiu bine, dar la sfârșitul zilei,
inima mea nu e Muhammad Ali. Ci mai degrabă o pungă
cu aurolac din care un bărbat frumos și încă tânăr trage pe furiș.
În timp ce eu mă îndrept, târâș-grăpiș spre noaptea asta
rece și fără memorie, ca un pat matrimonial într-un hotel,
să proiectez mai departe filmele mele cu tine,
din care mă smulg greu, ca atunci când furi o bicicletă
și-o iei cu tot cu rastel.
Căldură și structură

Oglindă, oglinjoară, cine are cea mai frumoasă
depresie din țară? Sâni lăsați, dar părul bălai,
sunt bună la pat, am și pasiune, și tehnică, de ce mă
tăinuiești ca pe o boală venerică
pe care te prefaci că nu o ai?
Ori ți-a zis mama să nu te-ncurci cu
poetele, ori ai prea multe admiratoare și nu mai
știi cum să jonglezi cu ele, ori poate
nu-ți plac tatuajele mele. Ori nu ești pregătit
pentru ce am eu de oferit: căldură și structură.
Mâncare gătită, informație genetică bună, piele fină.
Mai mult de-atât nu găsești nici la sfânta scriptură.

Oglindă, oglinjoară, unde sunt
bărbații de odinioară? Ăia care-ți țin haina să te îmbraci,
te invită la ei acasă, stau cu Freud, statuete
budiste sau lumânări parfumate pe birou, dar
pleacă pnv, dimineața, cu primul metrou ca după o
crimă, nu o noapte de dragoste. Lașitatea lor are ceva
obscen, mai sunt mulți ca ei? Și cum facem să-i ștergem din
antropocen? Stai liniștit, întreb pentru un prieten.

Oglindă oglinjoară, cât mai e până la vacanța de vară?
Să-mi etalez corpul lucrat la sală, să prindem salamandre
și să privim cum respiră prin piele, să le sucim gâtul într-o doară, să le
doară, să moară, să piară cum piere fumul, cum se
topește ceara de la fața focului. Să mai simtă și alții cum e să fii
cantitate neglijabilă și neglijată, o sumă mică pe care o pierzi
într-o zi proastă la roata norocului. Un fleac. Eu degeaba mă lamentez și
fac intertexte, poveștile mele despre vindecare, despre coșmarul căruia
o să-i vin de hac, n-au niciun efect, cum Popeye Marinarul nu ne-a
convins pe niciunul dintre noi să mâncăm spanac.

Oglindă, oglinjoară, te-ntreb pentru ultima oară.
Ce trebuie să fac pentru puțină liniște, confort
emoțional, imunitate, să nu mă mai simt mereu ca o anomalie
doar pentru că vreau afecțiune de calitate. Sunt pentru tine cel mult un
banc de spus la beție, o medalie într-un teanc, dar te invit la mine-n
hipocamp, acolo unde stochez amintiri și hărți mentale,
să-ți iei jucăriile, instinctul de autoconservare,
promisiunile și plantele ornamentale, jurnalul și să te cari
că m-apuc de renovare.

………………..

At the end of the day, my heart

Only documentaries about bears can be cooler than my movies with you.
Like us, they are capable of bursts
of speed, but tire quickly and therefore rely more on
ambush rather than pursuit. But we are moving in slow motion, we’re more like a bunch of dormouses,
we want quality, not quantity, slowness and maybe at the end
a few whispers that resemble love, kindda.
We both know I wouldn’t have stood a chance as a director. The queen
of abysmal scenarios, the Oscar for the most
tearjerking end, able to move even a gravedigger.
You boast that you know by heart every territory won in the dark and in the
chiaroscuro, in penumbra and synthetic light, even if that’s why
you had to constantly adjust the picture and sound, bring out a better body
where nature said no and no, but let me ask you a slightly pathetic question,
be honest, are you my very own most wanted falcon,
or just a naive boomer?

Predatory habits are usually passed on to the young by
mother. Female bears have been observed to have the most aggressive behavior.
Possessive & merciless, using males like a simpleton
equipment, which one eventually disposes of as hazardous waste.
As I imagine I would be, I bluff a lot masquerading as
jokes, and i say i’ll be fine, but at the end of the day,
my heart is not muhammad ali. But rather a bag
with aurolac from which a handsome and still young man is stealthily shooting.
While I crawl towards this cold and memoryless night,
like a marriage bed in a hotel,
to further project my films with you,
from which I am hardly pulling myself, like when you steal a bike
and take it with the rack.
Warmth and structure

Mirror, mirror, on the wall who has the most beautiful
depression of all? Saggy breasts, but golden hair,
I’m good in bed, I have both passion and technique, why
are you hiding me like a venereal disease
that you pretend you don’t have?
Either your mother told you not to mess with
poetess, or you have too many admirers and don’t
know how to juggle them anymore, or maybe
you don’t like my tattoos. Or you’re not ready
for what I have to offer: warmth and structure.
Cooked food, good genetic information, smooth skin.
You can’t find more than that even in the holy scriptures.

Mirror, mirror on the wall where are the yesteryear men of all?
Those who hold your coat to put on,
invite you to their home, sit with Freud, Buddhist statuettes
or scented candles on the desk, but
make a low-key exit, in the morning, with the first metro like after o
murder, not a night of love. There is something obscene to their cowardice,
are there more like them? And how do we delete them from
anthropocene? Be cool, I’m asking for a friend.

Mirror mirror, on the wall, how long until summer vacation at all?
To show off my body worked at the gym, catch salamanders
and watch them breathe through their skin, twist their necks idly, make them
hurt badly, let them die slyly, to perish like smoke,
as wax melts from the face of fire. Let others feel what it’s like to be
negligible and neglected quantity, a small amount that you lose
on a bad day at the wheel of fortune. A trifle. In vain I lament
and make intertexts, my stories of healing, about the nightmare
that I’ll make an end of, they have no more effect than Popeye the Sailor
convinced any of us to eat spinach.

Mirror, mirror, on the wall, I ask you for the last time of all.
What do I have to do for a little peace, emotional comfort,
immunity, to stop always feeling like an anomaly
just because i want quality affection. I am for you at most a
joke to say when drunk, a medal in a pile, but I invite you to my
hippocampus, where I store memories and mental maps,
to take your toys, your self-preservation instinct,
your promises and ornamental plants, the diary and get the hell out
for I start renovating.

Anastasia GAVRILOVICI

trad. M. M. Biela