TINERETE FARA ARTA / YOUTH WITHOUT ART

POSTED IN Mariana November 15, 2021

 

TINERETE FARA ARTA / YOUTH WITHOUT ART

Când m-am apropiat de treizeci de ani
a început vârtejul.
In jur dezastrul devenea tot mai intens,
niciodată nu ştiam
dacă a doua zi vom mai fi în viaţă,
dacă nu se va rupe arcul,
dacă rotiţele n-o vor lua dracului la vale.
Eram aidoma unor biserici ameninţate cu demolarea
– fapt care exista şi în realitate
pe care îl puteam pipăi cu privirea zilnic
în oraşul meu prăfuit.
Clopotele îmi băteau turbate sub piele,
în creier
şi nu puteam să mă întreb pentru cine.
Ştiam.
De la un anotimp la altul,
ba poate mai des,
rămâneam tot mai puţini.
Una dintre fete spunea
că am devenit nişte ciocli.
Mi-era frică de telefoanele de la miezul nopţii
prin care ne anunţau moartea prietenilor
şi transa în care intram cu toţii
la înmormântări.
Şi din atâtea gâtleje ale minţii
urletul mut: cine urmează?
Când tocmai am împlinit treizeci de ani
aveam în spate o zestre frumuşică de morţi
şi între patru pereţi mă împiedicam zilnic
de un geamantan cu prieteni plecaţi
– un fel de moarte şi-aceasta
pentru cei care rămâneam în viaţă aici.
Acum sunt singură.
Doar maimuţoiul ăsta dement agăţat de funii
lustruindu-le
cu rânjetul satârului ca un stindard,
trage în continuare clopotele
privindu-mă oarecum curios
cu mila lui băloasă îmbrăţişându-mă
peste atâta bătrâneţe fără de moarte
şi tinereţe fără de artă.

MARIANA MARIN

—————————————

YOUTH WITHOUT ART

When I was about thirty
the whirlwind began.
All around the disaster was getting more and more intense,
we never knew
if we’d be alive the next day,
if the spring wouldn’t break,
if the wheels won’t go the goddamn downhill.
We were like churches threatened with demolition
– a fact existing also in reality
which I could feel with my glance every day
in my dusty city.
The church bells were tolling frenetically under my skin,
in my brain
and I couldn’t ask myself for whom.
I knew it.
From one season to the next,
maybe even more often,
there were fewer and fewer of us left.
One of the girls kept saying
that we’d become a couple of grave-diggers.
I dreaded the midnight calls
announcing the death of our friends
and the trance we were all going into
at the funerals.
And from so many throats of the mind
the mute howl: who’s next?
When I just turned thirty
I had a nice dowry of the dead behind me
and between four walls, I stumbled daily
over a suitcase with gone friends
– a kind of death too
for those of us who remained alive here.
Now I’m alone.
Only this demented aper hanging on the ropes
polishing them
with the cleaver’s grin like a banner,
still talling the church bells
looking at me somewhat curious
with his slobbering mercy hugging me
over so much consenescence without death
and youth without art.

traducere, Maria Magdalena Biela