ELENA FARAGO

POSTED IN Romanian December 23, 2021

 

ELENA FARAGO (29.03.1878-4.01.1954)

1.Era o fantana

Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Ca toate şoselele lumii.
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Era o fântână cu ciutura grea.
Căci apa-şi clădise, trecând peste ea,
În straturi, pojghiţele humii.

Era o fântână cu cumpăna grea,
Ca toate fântânile vieţii.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.

Zoreau însetaţii s-ajungă să bea,
Ca toţi însetaţii din viaţă.
Trăgeau cu putere de cumpăna grea
Dar apa sălcie şi caldă-i gonea.
Şi-ades câte unul mai tânăr pleca
Cu lacrimi de ciudă pe faţă.

Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea
Ca toţi ce-o cunosc: APA VIEŢII.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.

 

 

 

There was a fountain

On a long and rough and barren road,
Like all the roads in the world.
On a long and rough and barren road,
There was a fountain with a shadoof bold
For the water had passed over it, making broad
Crusts of clay, layered loam unperturbed.

There was a fountain with a shadoof bold,
Like all life fountains bizarre.
There was a fountain with a shadoof bold,
With brackish, hot water, and bitter to hold.
But the fork with outstretched arms was lurking fold,
Luring travelers from afar.

The thirsty hurried to drink water cold
Like all the thirsty in life.
They were pulling hard the shadoof bold
But the bitter, hot water chased them appalled.
And often a younger one left the herd
Tears of spite on his face going rife.

And often laughed someone who was old
Like all who know it: WATER OF LIFE bizarre.
There was a fountain with a shadoof bold,
With brackish, hot water, and bitter to hold.
But the fork with outstretched arms was lurking fold,
Luring travelers from afar.

 

 

 

2. Un gand

Mii şi mii de valuri vin din larg mereu
Pân-ajunge marea de adapă malul; –

Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Că ar fi în stare să-ţi răspundă: – Eu!

 

 

A thought

Thousands waves from offshore come as time goes by; –
Up until the sea waters the shore knave; –

Do not ask the sand who carries the wave
For it would be able to answer you: – I!

 

 

 

3. Si iar mi-e sufletul la tine

…Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot…

Aşa!… dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân- vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer..
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură…
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer…

 

 

 

And once again my soul cries for you

…And once again my soul cries for you
So absolute,
So fully whole,
That when I sip my tear it feels like
It begs,
It caresses,
In pain strike,
As if you cried that tear inside me,
As if I returned once for all…

Like that!… Give me your hands – ensemble,
And both your eyes, give them to me,
Wide open,
Deep,
Close by my side
Till beneath the eyelids we’ll hide
The same star melted in two, humble
For much it takes
And gives for free…

And the thought’s path slowly is closing
Only the tears beg for a cry…
I’ve no more eyes,
No mouth I have…
On the sea, on its stealing wave
My eyes can’t open anything
Only the window to the sky…

 

 

 

4. Iubeste-mi mainile

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe…

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot…

Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină…

 

 

 

Oh, love my hands

Oh, love my hands,
and eyes,
and then forgive them if there were some moments
when they knew not the way to tell you,
when they could not give you
as much as they’d have liked,
as much as maybe your heart asked them to.
Within the love,
the doubt,
the despair that takes no longer than a wink.

Oh, love my hands
and eyes,
and then forgive them the unwanted guilt
for way too late they came in your life
and way too soon they leave for good…
Untie my soul from guilt, from sorrow
that very soon no more I could
bring with my hands
and eyes
the painful,
the tardive smile of light to you.

 

traducere, M. M. Biela