MARIN SORESCU

POSTED IN Romanian December 23, 2021

MARIN SORESCU (29.02.1936-8.12.1996)

1. Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.

Câteva momente când era sa fim fericiti,
Câteva momente când era sa fim frumosi,
Câteva momente când era sa fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos
Pe care l-am trait.

O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A caror întelepciune am eliminat-o treptat.
Si, în sfârsit, o soarta
Si cu înca o soarta (de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).

 

 

Accountancy

There comes a time
When we must draw
A black line
beneath ourselves
And do the math.

A few moments
When we fell just short of being happy,
A few moments
when we fell just short of being beautiful,
A few moments
when we fell just short of being brilliant
We met a couple of times
with some mountains, with some trees, with some waters
(Where could they be now? Are they still alive?)
All these make for a bright future
One we have lived.

A woman we loved
And the same woman
who didn’t love us back
Add up to zero.

A quarter of the study years
Make for several billion fodder words,
The wisdom of which we’ve slowly done away with.
And, finally, one fate
plus another fate (where did this one come from?)
Add up to two (one we write down and one we safe,
Maybe, who knows,
there is also an afterlife).

 

 

2. Ceva ca rugăciunea

Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.

Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.

Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de saliva
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.

 

 

 

Something like a prayer

I don’t know what I have,
For I don’t sleep when I sleep
I don’t know what I have,
For I’m not awake,
When I’m awake.

I don’t know what I have,
for I’m getting anywhere,
When I go.

I don’t know what I have,
For sitting still
I’m way far away.

Lord, of what kind of clay
did you take me in your warm hands?
And with what kind of spittle
did you mix and knead my clay?

So, I don’t know what I have
For I exist,
I do not know what I have
For I have nothing left,
But you.

 

 

 

3. Tablouri

Toate muzeele se tem de mine,
Fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă
În fața unui tablou,
A doua zi se anunță
Dispariția tabloului.

În fiecare noapte sunt prins furând
Într-o altă parte a lumii,
Dar mie nici nu-mi pasă
De gloanțele ce-mi șuieră pe la ureche,
Și de câinii lup care-mi cunosc acum
Mirosul urmelor
Mai bine decât îndrăgostiții
Parfumul iubitei.

Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viața,
Le-agăț de nori și de copaci
Și mă dau înapoi să am perspectivă.
Cu maeștrii “italieni” poți să legi ușor o conversație.

Ce gălăgie de culori!
Și din cauza asta
Cu ei sunt foarte repede prins,
Văzut și auzit de la distanță,
Parcă aș duce-n brațe papagali.

Cel mai greu se fură Rembrandt:
Întinzi mâna și dai de-ntuneric –
Te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri,
Ci numai ochi închiși în beciuri întunecoase.

Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,
Se-nvârtesc și se dau peste cap,
Și trebuie să ții bine de ele
Cu amândouă mâinile,
Că sunt supte de-o forță din lună.

Nu știu de ce Bruegel mă face să plâng,
El nu era mai bătrân decât mine,
Dar i s-a spus bătrânul,
Fiindcă pe toate le știa când a murit.

Și eu caut să-nvăț de la el,
Dar nu pot să-mi țin lacrimile,
Care-mi curg pe ramele lui de aur
Când fug cu anotimpurile la subsuoară.

Cum vă spuneam, în fiecare noapte
Fur câte un tablou
Cu o dexteritate de invidiat,
Drumul fiind însă foarte lung.

Sunt prins până la urmă,
Și ajung acasă noaptea târziu,
Obosit și sfâșiat de câini,
Tinând în mână o reproducere ieftină.

 

 

Paintings

All museums are afraid of me,
Because every time I sit a whole day
In front of a painting
The next day it is announced
The painting’s disappearance.

Every night I’m caught stealing
In another part of the world,
But I don’t even care
About the bullets hissing towards my ear,
And the police dogs who know by now
The scent of my traces,
Better than the lovers
The perfume of their beloved.

I talk out loud to the canvases that endanger my life,
I hang them from clouds and trees,
And I step back for some perspective.
One can easily engage a conversation with the “Italian” masters.

What a turmoil of colors!
That’s why I’m caught
Very quickly with them,
Seen and heard from a distance
As if I had a parrot in my arms.

The hardest to steal is Rembrandt:
Stretch out a hand and you touch the darkness —
You’re terrified, his men don’t have bodies,
Just closed eyes in dark cellars.

 

Van Gogh’s canvases are insane,
They twirl and turn upside down,
And you must hold them tight
With both hands,
For they are sucked by a force from the moon.

I don’t know why Breughel makes me want to cry.
He wasn’t any older than me,
But they called him the old man
Because he knew it all when he died.

I also try to learn from him
But I can’t stop my tears
That flow over his golden frames
When I run off with the seasons under my armpit.

Like I was telling you, every night
I steal one painting
With enviable dexterity.
Yet the road being very long

I’m caught in the end
And I get home late at night
Tired and torn by dogs
Holding a cheap forgery in my hands.

 

 

 

 

 

4. Ctitorie

Așa cum stai,
Dreaptă,
Cu brațele moi
Pe pîntecul plin,
Pari o veche soție de voievod
tinîndu-și ctitoria.

Și parc-aud un glas
Venind de dincolo
De dispariția materiei:

“Noi, Ion și Ioana,
Cu puterile noastre
Am durat acest sfînt
Copil
Întru veșnica pomenire
A acestui soare
Și-a acestui pămînt.”

 

 

 

Creation

As you stand,
Right,
With your soft arms
On the full belly,
You look like an old voivode’s wife
Holding its creation.

And I can hear a voice
Coming from beyond
The disappearance of matter:

“We, Ion and Ioana,
With our powers
We created this sacred
Child
In the eternal remembrance
Of this sun
And of this land.”

 

 

 

 

5. Scara la cer

Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer – zic,

Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.

– Suflete, ia-o tu înainte.
Pas! Pas!

 

 

 

Ladder to Heaven

A spider’s thread
Is hanging from the ceiling.
Just above my bed.

Every day I notice it
How it’s lowering more and more.
I’ve been offered even
Ladder to heaven – I say,

It is thrown to me from above.

Although I’ve lost awfully weight
I’m only the ghost of who I was
I think that my body
It’s still too heavy
For this delicate ladder.

“Soul you, go ahead, you first.”
Hush! Hush!

 

 

 

 

6. Am zarit lumina

Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi? Voinici?

Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.

 

 

 

I glimpsed light

I glimpsed light on Earth
And so, I was born too
To see how you’re doing.
Healthy? Strong?
What about happiness?

Thank you, don’t answer.
I have no time for answers,
I barely have time to ask questions.

But I like it here,
It’s warm, it’s nice
And there’s so much light that
The grass grows.

And that girl, look,
She’s looking at me with her soul…
No, my dear, don’t bother to love me.

I’ll sip a black coffee, yet
Made by you.
I like it for you know how to make it
Bitter.

 

traducere, M. M. Biela