ULTIMUL POEM DE DRAGOSTE IN GRADINA DE TRANDAFIR / THE LAST LOVE POEM IN THE ROSE GARDEN

POSTED IN Mariana February 1, 2022

ULTIMUL POEM DE DRAGOSTE IN GRADINA DE TRANDAFIR / THE LAST LOVE POEM IN THE ROSE GARDEN

În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
astfel de rămăşiţe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi…
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă;
şi date fiind inteligenţa ta
şi posibilitatea rapidă de adaptare
ai înţeles: – uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.
(Stop! Înapoi!
Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie :
„Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa
şi mult prea neruşinaţi înspre seară
(multă lume aştepta atunci războiul!)
şi tocmai de aceea au hotărît
(date fiind inteligenţa mea
şi posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă“).
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la faţă
şi cu ochii plesniţi.
(Reci şi ascuţite fuseseră căile Sale!)
Desigur, să-l privesc!
Desigur, să pun acum mîna pe el!
Să-l înghit cu memoria mea veselă
şi să-i spun: – O, tu cel negru pe dinafară,
dar atît de alb pe dinăuntru! Regele a murit
şi Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
Te vor primi „la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…“
Hai, vino mai bine în patria mea luminoasă!

În grădina de trandafir a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase…
Dar Tu, Patrie Luminoasă!
E una care uită mai bine decît Tine?
Cîte ziduri ţi-au mai căzut?
Cîţi dinţi?
Şi cîte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile Tale celeste?
Cîte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?
Şi cîte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat tot adevărul
şi nicăieri nu l-am văzut mai bine
decît între fălcile Tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!
Şi eu cum să-ţi mulţumesc!
La ce să-ţi folosească Ţie ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Şi memoria mea veselă!
şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!

Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
şi se vor îneca pînă şi nenorocitele astea de omizi.

Putredă carnea mea.
Negru pămîntul.

MARIANA MARIN

………….

The last love poem in the rose garden

In the rose garden of the hospital,
amidst bits of cheerful memory and discarded tablets
you discovered (but see, name it exactly!)
the law of the swarming movement of ancient peoples,
such forbidden remains
from which the new cultures will one day feed…
You’ve watched it for a while,
you listened to it carefully and without too much haste;
and given your intelligence
and the ability to adapt quickly
you understood: – there he is, he came himself,
the truth once pulled by the hair and now disgraced.
(Stop! Back!
Confess first the daily shame of childhood:
“My mother and father had a complex in the morning
and were far too shameless in the evening
(Many people were waiting for the war then!)
and that’s why they decided
(given my intelligence
and the ability to adapt quickly)
to finish my studies
in a small mountain town, spa and away from home ”).
In the rose garden of the hospital
he himself had come, the truth haggard
and with torn eyes.
(Cold and sharp had been His ways!)
Of course, to look at him!
Of course, to lay hands on him now!
To swallow it with my joyful memory
and to tell him: – Oh, thou black outwardly,
but so white on the inside! The king is dead
and the Dolphin is a bastard!
Come, to my bright homeland!
They’ll welcome you “to a long and rich meal
as is the custom in our eastern parts… “
Come on, better come to my bright homeland!

In the rose garden of the hospital
I discovered the law of preserving the happy memory,
such truths as will one day feed on
my descendants, the swarms of ashes and bones…
And You, Bright Homeland!
Is there another one who forgets better than Thee?
How many more walls have fallen on you?
How many teeth?
And how many young bodies are still struggling
between Thy heavenly jaws?
How many mountain towns, spas and far from home?
And how many rose gardens,
where young caterpillars still dream?
I’ve searched for the whole truth
and nowhere have I seen it better
than between Thy heavenly jaws!
Nowhere my soul loved its ribs more!
And how can I thank Thee!
What use is the last love poem
in the rose garden for Thee!
And my happy memory!
and the swarming of the ancient peoples!

Hear me!
It’s gonna start raining like hell
and drown even the fucking caterpillars.

My rotten flesh.
Black the earth.

traducere, M. M. Biela