MARRIAGE / CASATORIE

POSTED IN classic poetry April 26, 2022

MARRIAGE / CASATORIE

This institution,
perhaps one should say enterprise
out of respect for which
one says one need not change one’s mind
about a thing one has believed in,
requiring public promises
of one’s intention
to fulfill a private obligation:
I wonder what Adam and Eve
think of it by this time,
this firegilt steel
alive with goldenness;
how bright it shows —
“of circular traditions and impostures,
committing many spoils,”
requiring all one’s criminal ingenuity
to avoid!
Psychology which explains everything
explains nothing
and we are still in doubt.
Eve: beautiful woman —
I have seen her
when she was so handsome
she gave me a start,
able to write simultaneously
in three languages —
English, German and French
and talk in the meantime;
equally positive in demanding a commotion
and in stipulating quiet:
“I should like to be alone;”
to which the visitor replies,
“I should like to be alone;
why not be alone together?”
Below the incandescent stars
below the incandescent fruit,
the strange experience of beauty;
its existence is too much;
it tears one to pieces
and each fresh wave of consciousness
is poison.
“See her, see her in this common world,”
the central flaw
in that first crystal-fine experiment,
this amalgamation which can never be more
than an interesting possibility,
describing it
as “that strange paradise
unlike flesh, gold, or stately buildings,
the choicest piece of my life:
the heart rising
in its estate of peace
as a boat rises
with the rising of the water;”
constrained in speaking of the serpent —
that shed snakeskin in the history of politeness
not to be returned to again —
that invaluable accident
exonerating Adam.
And he has beauty also;
it’s distressing — the O thou
to whom, from whom,
without whom nothing — Adam;
“something feline,
something colubrine” — how true!
a crouching mythological monster
in that Persian miniature of emerald mines,
raw silk — ivory white, snow white,
oyster white and six others —
that paddock full of leopards and giraffes —
long lemonyellow bodies
sown with trapezoids of blue.
Alive with words,
vibrating like a cymbal
touched before it has been struck,
he has prophesied correctly —
the industrious waterfall,
“the speedy stream
which violently bears all before it,
at one time silent as the air
and now as powerful as the wind.”
“Treading chasms
on the uncertain footing of a spear,”
forgetting that there is in woman
a quality of mind
which is an instinctive manifestation
is unsafe,
he goes on speaking
in a formal, customary strain
of “past states,” the present state,
seals, promises,
the evil one suffered,
the good one enjoys,
hell, heaven,
everything convenient
to promote one’s joy.”
There is in him a state of mind
by force of which,
perceiving what it was not
intended that he should,
“he experiences a solemn joy
in seeing that he has become an idol.”
Plagued by the nightingale
in the new leaves,
with its silence —
not its silence but its silences,
he says of it:
“It clothes me with a shirt of fire.”
“He dares not clap his hands
to make it go on
lest it should fly off;
if he does nothing, it will sleep;
if he cries out, it will not understand.”
Unnerved by the nightingale
and dazzled by the apple,
impelled by “the illusion of a fire
effectual to extinguish fire,”
compared with which
the shining of the earth
is but deformity — a fire
“as high as deep as bright as broad
as long as life itself,”
he stumbles over marriage,
“a very trivial object indeed”
to have destroyed the attitude
in which he stood —
the ease of the philosopher
unfathered by a woman.
Unhelpful Hymen!
“a kind of overgrown cupid”
reduced to insignificance
by the mechanical advertising
parading as involuntary comment,
by that experiment of Adam’s
with ways out but no way in —
the ritual of marriage,
augmenting all its lavishness;
its fiddle-head ferns,
lotus flowers, opuntias, white dromedaries,
its hippopotamus —
nose and mouth combined
in one magnificent hopper,
“the crested screamer —
that huge bird almost a lizard,”
its snake and the potent apple.
He tells us
that “for love
that will gaze an eagle blind,
that is like a Hercules
climbing the trees
in the garden of the Hesperides,
from forty-five to seventy
is the best age,”
commending it
as a fine art, as an experiment,
a duty or as merely recreation.
One must not call him ruffian
nor friction a calamity —
the fight to be affectionate:
“no truth can be fully known
until it has been tried
by the tooth of disputation.”
The blue panther with black eyes,
the basalt panther with blue eyes,
entirely graceful —
one must give them the path —
the black obsidian Diana
who “darkeneth her countenance
as a bear doth,
causing her husband to sigh,”
the spiked hand
that has an affection for one
and proves it to the bone,
impatient to assure you
that impatience is the mark of independence
not of bondage.
“Married people often look that way” —
“seldom and cold, up and down,
mixed and malarial
with a good day and bad.”
“When do we feed?”
We occidentals are so unemotional,
we quarrel as we feed;
one’s self is quite lost,
the irony preserved
in “the Ahasuerus tête à tête banquet”
with its “good monster, lead the way,”
with little laughter
and munificence of humor
in that quixotic atmosphere of frankness
in which “Four o’clock does not exist
but at five o’clock
the ladies in their imperious humility
are ready to receive you”;
in which experience attests
that men have power
and sometimes one is made to feel it.
He says, “what monarch would not blush
to have a wife
with hair like a shaving-brush?
The fact of woman
is not `the sound of the flute
but every poison.’”
She says, “`Men are monopolists
of stars, garters, buttons
and other shining baubles’ —
unfit to be the guardians
of another person’s happiness.”
He says, “These mummies
must be handled carefully —
`the crumbs from a lion’s meal,
a couple of shins and the bit of an ear’;
turn to the letter M
and you will find
that `a wife is a coffin,’
that severe object
with the pleasing geometry
stipulating space and not people,
refusing to be buried
and uniquely disappointing,
revengefully wrought in the attitude
of an adoring child
to a distinguished parent.”
She says, “This butterfly,
this waterfly, this nomad
that has `proposed
to settle on my hand for life.’ —
What can one do with it?
There must have been more time
in Shakespeare’s day
to sit and watch a play.
You know so many artists are fools.”
He says, “You know so many fools
who are not artists.”
The fact forgot
that “some have merely rights
while some have obligations,”
he loves himself so much,
he can permit himself
no rival in that love.
She loves herself so much,
she cannot see herself enough —
a statuette of ivory on ivory,
the logical last touch
to an expansive splendor
earned as wages for work done:
one is not rich but poor
when one can always seem so right.
What can one do for them —
these savages
condemned to disaffect
all those who are not visionaries
alert to undertake the silly task
of making people noble?
This model of petrine fidelity
who “leaves her peaceful husband
only because she has seen enough of him” —
that orator reminding you,
“I am yours to command.”
“Everything to do with love is mystery;
it is more than a day’s work
to investigate this science.”
One sees that it is rare —
that striking grasp of opposites
opposed each to the other, not to unity,
which in cycloid inclusiveness
has dwarfed the demonstration
of Columbus with the egg —
a triumph of simplicity —
that charitive Euroclydon
of frightening disinterestedness
which the world hates,
admitting:
“I am such a cow,
if I had a sorrow,
I should feel it a long time;
I am not one of those
who have a great sorrow
in the morning
and a great joy at noon;”
which says: “I have encountered it
among those unpretentious
protegés of wisdom,
where seeming to parade
as the debater and the Roman,
the statesmanship
of an archaic Daniel Webster
persists to their simplicity of temper
as the essence of the matter:
`Liberty and union
now and forever;’
the book on the writing-table;
the hand in the breast-pocket.”

MARIANNE MOORE

……………….

CĂSĂTORIE

Această instituție,
poate ar trebui să spunem întreprindere
din respect pentru
ce se spune că nu trebuie să te răzgândesti
in legatura cu un lucru în care ai crezut,
cerând promisiuni publice
ale intenţiei cuiva
de a îndeplini o obligație privată:
Mă întreb ce gandesc Adam și Eva
despre asta acum,
despre acest oțel de foc
viu si auriu;
cât de strălucitor arată —
„de tradiții circulare și imposturi,
comitând multe daune,’
necesitând toată ingeniozitatea criminală a cuiva
spre a fi evitat!
Psihologia care explică totul
nu explica nimic
si inca suntem in indoiala.
Eva: femeie frumoasa…
Am văzut-o
când era atât de frumoasă
incat m-a facut sa tresar,
capabila să scrie simultan
în trei limbi —
engleză, germană și franceză
si sa vorbeasca in acelasi timp;
liniara în a cere zgomot
si a impune incet:
“Aş vrea să fiu singura;”
la care vizitatorul răspunde,
“Aş vrea să fiu singur;
de ce să nu fim singuri împreună?
Sub stelele incandescente
sub fructul incandescent,
ciudata experiență a frumuseții;
existența sa e prea mult;
ne sfâșie în bucăți
și fiecare proaspăt val de conștiință
este otrava.
“Vezi-o, vezi-o în această lume comună,
defectul central
în acel prim experiment de cristal,
acest amalgam care nu poate fi niciodată mai mult
decât o posibilitate interesantă,
descriind-o
ca fiind “acel paradis ciudat
care nu seamănă cu carnea, aurul sau clădirile mărețe,
cea mai bună bucată din viața mea:
inima care se ridică
în starea sa de pace
așa cum se ridică o barcă
odată cu creșterea apei;
constrânsa să vorbească despre șarpe…
acea piele de șarpe lepadata în istoria politeții.
pentru a nu se mai întoarce la ea…
acel accident neprețuit
care l-a exonerat pe Adam.
Și are și frumusețe;
este dureros – O tu
la cine, de la cine,
fără de care nimic — Adam;
‘ceva felin,
ceva colubrin” — cât de adevărat!
un monstru mitologic ghemuit
în acea miniatură persană a minelor de smarald,
mătase brută… alb ca fildeșul, alb ca zăpada,
alb de stridii și alte șase…
acel padoc plin de leoparzi și girafe…
corpuri lungi și galbene ca lămâia.
semănate cu trapezuri de albastru.
Trăind cu vorbe,
vibrând ca un țambal
atins înainte de a fi lovit,
el a profețit corect…
cascada harnică,
“pârâul iute
care poartă cu violență totul în trecerea sa,
la un moment dat tăcut ca aerul
iar acum la fel de puternic ca vântul”.
“Călătorind prin abisuri
pe piciorul nesigur al unei sulițe,”
uitând că există în femeie
o calitate a minții
care este o manifestare instinctivă
este nesigur,
el continuă să vorbească
într-un ton formal, obișnuit.
despre “stări trecute”, despre starea prezentă,
peceți, promisiuni,
răul suferit,
binele de care se bucură cineva,
iadul, raiul,
tot ceea ce poate
favoriza bucuria cuiva.
Există în el o stare de spirit
prin forța căreia,
percepând ceea ce nu era
intenționat ca el să facă,
“el experimentează o bucurie solemnă
văzând că a devenit un idol”.
Chinuit de privighetoarea
din frunzele noi,
cu tăcerea ei…
nu tăcerea ei, ci tăcerile ei,
el spune despre ea:
“Mă îmbracă cu o cămașă de foc.
“Nu îndrăznește să bată din palme
pentru a o face să meargă
ca nu cumva sa zboare;
dacă nu face nimic, va dormi;
dacă strigă, nu va înțelege.
Nedumerit de privighetoare
și amețit de măr,
împins de “iluzia unui foc
eficace pentru a stinge focul”.
în comparație cu care
strălucirea pământului
nu este decât o deformare – un foc
“la fel de înalt, de adânc, de luminos, de larg
de lung ca viața însăși”.
el se împiedică de căsătorie,
“un obiect foarte banal, într-adevăr
să fi distrus atitudinea
în care se afla…
ușurința filosofului
neconceput de o femeie.
Hymen nefolositor!
“un fel de Cupidon supradimensionat
redus la nesemnificație
de publicitatea mecanică
defiland precum comentariu involuntar,
de acel experiment al lui Adam
cu căi de ieșire, dar fără cale de intrare…
ritualul căsătoriei,
sporind toată somptuozitatea sa;
ferigile sale cu cap de vioară,
flori de lotus, opuntias, dromaderi albi,
hipopotamul sau…
nas și gură combinate
într-un singur hopper magnific,
“țipătorul cu creastă…
acea pasăre uriașă aproape o șopârlă,’
șarpele său și mărul puternic.
El ne spune
că ” pentru dragostea
care va privi un vultur orb,
care este ca un Hercule
cațărăndu-se prin copaci
în grădina Hesperidelor,
de la patruzeci și cinci la șaptezeci de ani
este cea mai bună vârstă,
laudând-o
ca pe o artă frumoasă, ca pe un experiment,
o datorie sau ca simplă recreație.
Nu trebuie să-l numim bruta
nici fricțiunea un dezastru…
lupta să fie afectuoasă:
“nici un adevăr nu poate fi cunoscut pe deplin
până când nu a fost încercat
de dintele disputei’.
Pantera albastră cu ochi negri,
pantera de bazalt cu ochi albaștri,
în întregime grațioasă…
trebuie să le lăsăm calea…
Diana de obsidian negru
care “își întunecă chipul
așa cum face un urs,
făcându-si soțul să suspine”.
mâna țepoasa
care are o afecțiune pentru unul
și o dovedește până la epuizare,
nerăbdătoare să te asigure
că nerăbdarea este semnul independenței
și nu al robiei.
“Oamenii căsătoriți arată adesea așa”…
‘rar și rece, în sus și în jos,
amestecat și maladiv
cu o zi bună și una rea’.
‘Când ne hrănim?’
Noi, occidentalii, suntem atât de lipsiți de emoții,
ne certăm în timp ce ne hrănim;
sinele cuiva este destul de pierdut,
ironia este păstrată.
în “banchetul lui Ahasuerus tête à tête”.
cu al său “monstru bun, deschide drumul”.
cu râs putin
și umor din plin
în acea atmosferă quijotescă de franchețe
în care “Ora patru nu există”.
dar la ora cinci
doamnele în umilința lor imperioasă
sunt gata să te primească”;
în care experiența atestă
că bărbații au putere
și, uneori, cineva este făcut să o simtă.
El spune: “ce monarh nu ar roși
să aibă o soție
cu părul ca o perie de ras?
Faptul că femeia
nu este “sunetul flautului
ci orice otravă.”
Ea spune: “Bărbații sunt monopoliști
de stele, jartiere, nasturi
și de alte podoabe strălucitoare”…
nepotriviți pentru a fi gardienii
fericirii unei alte persoane.
El spune: “Aceste mumii
trebuie tratate cu grijă…
“firimiturile de la masa unui leu”,
câteva glezne și o bucată de ureche”;
treci la litera M
și vei găsi
că “o soție este un sicriu”.
acel obiect sever
cu o geometrie plăcută
care stipulează spațiul și nu oamenii,
refuzând să fie îngropata
și în mod unic dezamăgitor,
răzbunător forjata în atitudinea
unui copil adorator
față de un părinte distins”.
Ea spune: “Acest fluture,
acest fluture de apă, acest nomad
care a “propus
să se așeze pe mâna mea pe viață.” —
Ce poti face cu el?
Trebuie să fi fost mai mult timp
pe vremea lui Shakespeare
să stai și să te uiți la o piesă.
Știi ca atât de mulți artiști sunt neghiobi.
El spune, “Știi atât de mulți neghiobi
care nu sunt artiști”.
Faptul a uitat
că “unii au doar drepturi
în timp ce unii au obligații”.
se iubește atât de mult pe el însuși,
incat nu își poate permite
rival în această iubire.
Ea se iubește atât de mult,
incat nu se poate vedea suficient de mult…
o statuetă de fildeș pe fildeș,
ultima atingere logică
la o splendoare expansivă
câștigată ca salariu pentru munca depusă:
Cineva nu-i bogat, ci sărac.
când poate părea întotdeauna atât de corect.
Ce se poate face pentru ei…
acești sălbatici
condamnați sa dezarmeze
pe toți cei care nu sunt vizionari
gata sa isi asume sarcina prostească
de a face oamenii nobili?
Acest model de fidelitate petrină
care “își părăsește soțul pașnic
doar pentru că a văzut destul din el”…
acel orator care îți amintește,
“Sunt al tău sa poruncesti.
‘Tot ceea ce are legătură cu dragostea este un mister;
este mai mult decât o zi de muncă
să cercetezi această știință.
Se vede că este rar…
această uimitoare pricepere a contrariilor
opuse unul celuilalt, nu intregului,
care, în incluziune cicloida
a eclipsat demonstrația
lui Columb cu oul…
un triumf al simplității…
acel caritabil Euroclydon
de un dezinteres înspăimântător
pe care lumea îl urăște,
recunoscând:

“Sunt așa o vacă.
dacă aș avea o tristețe,
aș simți-o mult timp;
Nu sunt unul dintre acei
care au o mare tristețe
dimineața.
și o mare bucurie la prânz;
care spun: “Am întâlnit-o
printre cei nepretențiosi
protejați ai înțelepciunii,
unde, părând sa defileze
ca orator și Roman,
guvernarea
unui arhaic Daniel Webster
persistă in simplitatea lor temperamentala
ca esență a problemei:

`Libertate și uniune
acum și pentru totdeauna;

cartea pe masa de scris;
mâna în buzunarul de la piept.

trad. M. M. Biela