Sunt o cometă / I am a comet

POSTED IN Romanian September 17, 2022

Sunt o cometă / I am a comet

 

Sunt o cometă. Oriunde m-aș duce, fiul meu
se ține după mine. Dâra pe care o lăsăm noi e de
lapte și disperare. Lacrimi nu: lacrimile nu ar avea cum să curgă
fără să-l rănească, asemenea lacrimilor astronauților care,
în lipsa gravitației, părăsesc ochiul sub forma unor biluțe și încep să
plutească în jur, izbindu-se de obiecte.

De când ai plecat, înaintez anevoios printre roboți
de bucătărie făcuți după chipul și asemănarea
noastră: câteva smucituri, efort și vibrație, apoi rămân multă vreme
calzi, pradă celui mai pur abandon. Beau pe ascuns, uneori înainte
să culc copiii, alteori după, beau ca să
uit că mi-e rușine că fac asta, cum spunea cineva, deși am
învățat între timp că rușinea, la fel ca vina, sunt
emoții sociale. Un construct.

Mai ții minte ploaia aia nebună, de sfârșit de lume, cu
trăznete și grindină căzând frenetic, ca niște ouă
aruncate cu ură peste marginea cuibului?
În momente ca alea, mamaie ar fi aprins candela de la Înviere,
să treacă primejdia. Plouă din nou, aplecați deasupra pieselor multicolore,
mamă, tată, fiu, construim un oraș în miniatură, cu poduri și drumulețe
întortocheate, tuneluri, șine de tramvai și bicicliști de lemn.
Din când în când, umerii
ni se ciocnesc ca sticlele într-o navetă de bere, aproape dureros, aproape
erotic. Aici e locul în care am iubit, aici e peronul de pe care am
vrut să, aici
tinerețea și marile speranțe de la 20 de ani, când totul e
Cuba Libre & anxietate. Aici e casa din care nu am mai plecat.
Fiindcă am venit să clădesc. Și clădesc.

Iată-ne, la jumătatea distanței dintre burnout și fericire, aplecați
deasupra unui București de jucărie, compulsiile noastre s-au schimbat.

Ceea ce dărâmă din greșeală Emanuel
noi reconstruim în urma lui, cu o viteză
uluitoare, încât până se întoarce el cu fața, totul e la loc cum era.
Ca și cum ne-ar fi frică să îl lăsăm să vadă lucruri
prăbușite, oameni puși la pământ.

Și dacă nu ne putem pune la adăpost de lucrurile care
distrug așezările umane?
În insulele Galapagos există o roșie ale cărei semințe nu încolțesc
decât dacă au trecut prin tubul digestiv al unei
broaște țestoase uriașe. Gândește-te în felul ăsta la depresie,
la anii ăștia de tranzacții eșuate, în care am ajuns la capătul puterilor,
la capătul internetului. Sau la ziua aia de vară când, pe DN 10,
nu am fi avut cum să nu trecem și noi peste
toți câinii striviți pe asfaltul încins
fără să provocăm ceva și mai rău.

Știu, m-ai rugat să nu-ți mai pun atâtea întrebări.
Și totuși ce facem noi aici, în lumina ecranelor, în zarva
micuță a corpurilor jucându-se?
Transfer de informații? Iubire? Stâlpi de susținere într-o
arhitectură a fricii?

Aici e acasă. Ultima frontieră. Locul unde
râsetele noastre se împletesc, unde dragostea e mai mare
decât Catedrala Mântuirii Neamului.
Unde de atâtea ori ne-am strâns tare în brațe ca și cum de asta ar fi
depins ceva
saturația fotografiei sub platani speranța de viață a tucanilor
finalul poveștii depresurizarea cabinei

și am adormit gândindu-ne la bani.

Anastasia GAVRILOVICI

…………………………

I am a comet. Wherever I go, my son
follows. The trail we leave is
of milk and despair. No tears: tears could not flow
without hurting him, like the tears of the astronauts who,
in the absence of gravity, leave the eye in the form of little balls and start
floating around, bumping into objects.

Since you left, I trudge through kitchen robots
made in our image and likeness:
a few tugs, effort and vibration, then they remain warm
for a long time, prey to the purest abandon. I drink on the sly,
sometimes before I put the kids to bed, sometimes after, I drink to
forget that I’m ashamed of doing it, as someone said, though I’ve
learned in the meantime that shame, like guilt, are
social emotions. A construct.

Remember that crazy, end-of-the-world rain with
thunder and hail falling frantically like eggs
thrown hatefully over the edge of the nest?
At times like that, Grandma would light the Resurrection candle,
to make the danger pass. It’s raining again, hunched over the multicolored pieces,
mother, father, son, we build a miniature city with bridges and
winding roads, tunnels, tram tracks and wooden cyclists.
From time to time, our shoulders
collide like bottles in a beer shuttle, almost painfully, almost
erotically. Here is the place where we loved, here is the platform from which I
I wanted to, here
the youth and great hopes of the 20s, when everything is
Cuba Libre & anxiety. Here is the home I’ve never left.
Because I came to build. And I’m building.

Here we are, halfway between burnout and happiness, hunched over
a toy Bucharest, our compulsions changed.

What Emanuel accidentally knocks down
we rebuild after him, with an amazing speed
that by the time he turns his face, everything is back to the way it was.
As if we were afraid to let him see things
crumbled, people knocked down.

And if we can’t get away from the things that
destroy human settlements?
In the Galapagos Islands there is a tomato whose seeds do not sprout
unless it has passed through the digestive tract of a
giant tortoise. Think of depression this way,
of all those years of failed transactions, of being at the end of our rope,
at the end of the Internet. Or that summer day on the Route 10,
when we couldn’t help but run over
all the dogs squashed on the hot asphalt
without causing something even worse.

I know, you asked me not to ask you so many more questions.
And yet what are we doing here, in the glare of the screens, in the miniature hustle and bustle
of bodies playing?
Information transfer? Love? Pillars of support in a
architecture of fear?

This is home. The final frontier. The place where
our laughter intertwines, where love is greatest
than the Cathedral of the Nation’s Salvation.
Where so many times we’ve held each other tight as if something
depended on it
the saturation of the photo under the platans the life expectancy of toucans
the end of the story cabin depressurization

and we fell asleep thinking about money.

trad. M. M. Biela