POEM DE DRAGOSTE / LOVE POEM

POSTED IN Mariana February 12, 2023

POEM DE DRAGOSTE / LOVE POEM

– Am căpătat o uriașă forță de convingere.
Vechea fustă înflorată roșește în camere albe și verzi
iar eu îmbătrânesc într-o palidă furie…
Încerc o construcție sensibilă în fața oglinzii.
De șapte zile vorbesc în fața oglinzii.
De șapte zile stau vopsită ca o mireasă și vorbesc
în fața oglinzii:
„He-hei, cetățeni ai Castaliei!
Am îmbătrânit fără să știm mai nimic
despre corăbiile în care bunul Dumnezeu
ne-e numărat oasele
– și parcă tot sunt puține!
He-hei, cetățeni!
Am îmbătrânit ca niște proști!
Pielea măgarului este scumpă
iar a leopardului nu are căutare.
Uite, eu: femeie tânără!
Eu am o rotulă frumoasă
și dinții mei albi nu se mai satură privind-o.

Dar creierul meu frumos?
I-ați cercetat îndeaproape învelișul
și în adorație (se știe!) nu poți rămâne multă vreme”,
he-hei, cetățeni…
De șapte zile în provincie miezul nopții
mă ademenește cu sângele ei proaspăt.
„Noi care nimic n-am avut îi vom învăța liniștea”,
spuneai.
Noi le vom rupe oasele cu o singurătate feroce.
Le vom aminti de cântecul orb pe care l-au îmbrățișat
papagalii.
„Noi care nimic n-am avut…”
De șapte zile oglinzile plâng pe fața lumii de iarnă;
papagalii își fac cuib în vorbele mele nepământene;
gura ta albă se măsoară cu mine
iar eu îmbătrânesc într-o palidă furie…
Desigur, căpătasem o uriașă forță de
convingere.
(Cumplita anestezie în mătăsuri japoneze!)
Albeam în fața oglinzii, întindeam o mână,
vorbeam un cuvânt, respiram…
– Ca o epocă blândă,
ghemuită în raftul de sus al bibliotecii, spuneai.
O noapte tot mai cețoasă.
Un pământ tot mai întunecat.
O femeie tot mai aproape de sine.

Mariana MARIN

…………………………….

LOVE POEM

– I’ve acquired a huge power of persuasion.
The old flowery skirt blushes into white and green rooms
and I grow old in a pale rage…
I attempt a sensible construction in front of the mirror.
For seven days I’ve been talking in front of the mirror.
For seven days I’ve been standing and talking in front of the mirror
painted like a bride:
“Hey-hey, citizens of Castalia!
We have grown old knowing nothing
of the ships in which the good God
has counted our bones
– and it seems they are still few!
Hey, hey, citizens!
We’ve grown old like fools!
The donkey’s skin is expensive
and the leopard’s is not wanted.
Look, me: young woman!
I have a nice patella
and my white teeth can’t get enough of it.

What about my beautiful brain?
You’ve looked closely at its shell
and in adoration (it is known!) you cannot remain long,”
hey hey citizens…
For seven days in the province midnight
lures me with its fresh blood.
“We who had nothing will teach them peace”,
you said.
We’ll break their bones with a ferocious loneliness.
We’ll remind them of the blind song the parrots
embraced.
“We who had nothing…”
For seven days the mirrors have been wiping on the face of the winter world;
the parrots nest in my unearthly words;
your white mouth measures me
and I grow old in a pale rage…
Of course, I’d acquired an enormous power of
persuasion.
(The terrible anesthesia in Japanese silks!)
I was whitening in front of the mirror, reaching out a hand,
speaking one word, breathing…
– Like a gentle age,
curled up in the top shelf of the library, you said.
An increasingly foggy night.
An darkening land.
A woman ever closer to herself.

trad. M. M. Biela