STIU CA MA URMARESC / I KNOW THEY FOLLOW ME

POSTED IN Claudiu February 22, 2023

 

STIU CA MA URMARESC / I KNOW THEY FOLLOW ME

Știu că mă urmăresc orgolioase
când umblu printre ele, poate fluierând încet,
poate ca un hoinar, cu mâinile în buzunare,
cu șapca lăsată într-o parte
și mă descoperă puțin mai ostenit, puțin mai resemnat
pe mine, cel desemnat să ducă vorba
despre strânsoarea zilelor de luni
și stolul de imagini în care se mistuie cuvintele
(odată am pătruns într-o copertă și-am lâncezit
acolo până la următoarea întruchipare a
unui poem ce nu se mai sfârșea).

Cine sunt eu să mă examinez prin ochii lor
când ele nici n-au ochi, ci doar privire,
și au privire pentru că-s privite,
când au fost cărți pe care le-am iubit
doar fiindcă presimțeam că au o viață dublă,
se întorceau spre mine ca florile
spre soare când le citește răbdător din trubaduri,
pufnind în barbă când dă iar
de versul ce conține cheia
enigmei și-a luminii din care ne-nfruptăm
deodată sau pe rând?

Când rândurile se sfârșesc, începe spațiul alb,
unde ecou și cicatrice sunt răstălmăcite
în orice carte făcută să acomodeze
pepite smulse din vis, năluciri topite în viraj expansiv;
mâna se întinde spre obiecte ca-nspre alte
mâini – dar se oprește-n aer,
iar nemișcarea asta lămurește formele
și foamea de spațiu a creierului-teseract.
Surprinși în act, urcând vom recunoaște
în câte jucăușe plăsmuiri putem renaște.

Claudiu KOMARTIN

………………………………………

I KNOW THEY FOLLOW ME

I know they follow me proudly
as I walk among them, perhaps whistling softly,
perhaps like a vagrant, hands in pockets,
cap cocked to one side
and they find me a little more weary, a little more resigned
me, the one assigned to carry the word
about the tightness of the Mondays
and the thicket of images in which words are consumed
(once I got into a cover and languished
there until the next incarnation
of a never-ending poem).

Who am I to examine myself through their eyes
when they don’t even have eyes, only looks,
and they have looks because they are looked at,
when they were books I loved
only because I sensed they had a double life,
they turned towards me like flowers
towards the sun when he reads them patiently from the troubadours,
snorting into his beard as he finds again
the line that holds the key
to the enigma and the light from which we feast
all at once or in turn?

When the lines end, the white space begins,
where echo and scar are twisted
into any book made to accommodate
nuggets plucked from dream, musings melted into expansive turn;
the hand reaches for objects like for others
hands – but stops in mid-air,
and this stillness clarifies the shapes
and the space hunger of the tesseract brain.
Caught in the act, climbing up it shall be shown
the many playful shapes we can be reborn.

trad. M. M. Biela