La fereastra Ajunului / At the Christams Eve’s window

POSTED IN contemporary poetry December 25, 2020

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La fereastra Ajunului / At the Christams Eve’s window

I-am colindat prin telefon pe mama și tata in seara asta sfântă, așa cum fac in fiece an, de când am plecat. Anul trecut am întrebat cu zâmbete:
– Primiți cu colindul?
Și ei, fericiți, mulțumiți, au acceptat râzând. Acum însă…
Pentru câteva minute a răsunat doar glasul meu și, in adâncul nopții, plânsul lor tăcut, sfâșietor de trist și neajutorat… Apoi plânsul nostru… fără cuvinte.
Știam vorbele ce urmau să fie spuse, și eu, și ei. Neputința este mai dureroasă decât moartea.
– Sărut mâna, mamă… Sărut mâna, tată… Crăciun luminat și binecuvântat!
– Sa trăiești, draga mamei!..
O voce înecată în lacrimi, vocea dragă a tatei, nu a reușit să ducă pân’ la capăt gândul…
Undeva in cerul întunecat, plânsul amar al părinților mei s.a pierdut printre stelele mute.
Mama și tata… acești oameni buni care au trudit spre a trai, spre a mă ajuta sa trăiesc, se topesc fara mărturie, in pulberea drumului vieții.
Ne.am șters cu sufletul unul altuia lacrimile.
Hai, dragii mei, încă un an, va rog frumos 🌟.
…………………………………………………………………….

At the Christams Eve’s window

I caroled my Mom and Dad by  phone this holy night, as I do every year since I left. Last year I asked them with a smile:
– Do you accept carolers?
And they, happy, content, accepted laughing. But now …
For a few minutes only my voice sounded and, in the depths of the night, their silent, heartbreaking sad and helpless cry … Then our cry … without words.
We knew the words that were to be said, both me and them. Helplessness is more painful than death.
– Kiss your hand, Mom … Kiss your hand, Dad … Happy and blessed Christmas!
– Be well, darling girl!
A voice drowned in tears, my father’s dear voice, failed to complete the thought .
Somewhere in the dark sky, my parents’ bitter cry was lost among the voiceless stars.
Mom and Dad … these good people who worked hard for life, who helped me live, they dissolve slowly without witness, in the dust of the road of life.
We wiped each others tears away with the soul.
Come on, my only parents, one more year, for me, please…

Maria Magdalena Biela